ADAM SI EVA


Simţi deodată că există. Nu avea nici o amintire şi era conştient că nici nu are de unde, el acum apăruse. Rămase un timp cu ochii închişi, gustând din plin plăcerea existenţei. Deschise încet un ochi, apoi pe celălalt şi privi atent la el, trebuia doar să se cunoască. Răsfiră atent degetele şi râse ca un copil atunci când le văzu cum se îndoaie din încheieturi. Ridică apoi ochii şi văzu în faţa lui o fiinţă de lumină, iar privirea aceasta avu darul de a-i umple sufletul de o fericire imensă. Din toate părţile veneau asupra lui adieri înmiresmate, iar fire mătăsoase de iarbă îi mângâiau trupul feciorelnic.
Fiinţa îl privea şi din ochii Acesteia se revărsa cea mai caldă iubire. Apoi, îi vorbi:

- Eu te-am făcut, din pământ, de acea numele tău va fi Adam. Dar, nu
uita, nu eşti doar ţărână, ci ai şi o fărâmă din Mine. Priveşte în jur, câte am creat pentru tine! Toate te vor asculta, tu le eşti stăpânul!
Atunci, ca ascultând de un îndemn neauzit, copacii se aplecară, mângâindu-l cu crengile lor moi, iarba prinse a se undui, înmiresmată, florile întoarseră toate capuşoarele spre el; întinse o mână în lături şi pipăi boticul umed al unui animal şi, în clipa următoare, ghicindu-i parcă gândul, un altul, mai mititel, îi sări în braţe, alintându-se.
- Ce sunt acestea, întrebă el, cum se numesc?
- Tu le vei pune numele!
- Voi începe atunci cu voi, se adresă el animalelor de lângă el: tu te
vei numi căprioară, iar ţie, alintatule, îţi voi spune pisoi. Este bine aşa? Întrebă el pe Creatorul său.
- Este foarte bine, continuă tot aşa, foloseşte darurile pe care ţi le-am
dat.
- Da, însă Ţie, cum să-Ţi zic?
- Eu sunt Cel Ce sunt, dar îmi vei zice Dumnezeu.
- Dar cei cu aripi aşa frumoase, de lângă Tine?
- Aceştia sunt îngeri; ei merg unde îi trimit,  împlinind voia Mea,  dar, 
de acum, principala lor grijă va fi să  îţi poarte de grijă, căci nimic rău nu ţi se poate întâmpla, dacă asculţi.
Vezi, tot ce este aici este al tău, ai tot ce îţi doreşti. Una însă, nu vei face: să nu mănânci din pomul acela, căci roadele lui aduc moartea; toate celelalte fructe, sunt mai bune decât acelea, aşa că vei asculta, da?
- Eu,  să nu ascult?  Cum crezi că aş putea călca voia Ta? Nici să 
văd măcar în ochi acel copac, cu fructele lui otrăvite!
Dumnezeu oftă şi plecă în drumul Său. Ştia El ce ştia!
Plin de bucurie,  vesel şi zglobiu,  porni Adam să cutreiere grădina,
despre care un înger îi spusese că se numeşte Rai. Întâlnea fel de fel de vietăţi în calea sa şi, după ce le punea numele, acelea îi lingeau mâna, recunoscătoare.
- Tu eşti leu, tu eşti elefant, iar tu, te vei numi şoricel. Tu, care cânţi
aşa frumos, te vei numi privighetoare, iar, tu, care ai aripile atât de mari, vei purta numele de vultur… Hei, iepuraşule, aleargă, aleargă mai iute, iar tu, tigrule, vezi că  mă dărâmi cu labele tale mari! Leule, stai să te călăresc puţin, coama ta este numai bună ca să mă ţin de ea. Stai, ce faci?
Atunci când Adam pusese întrebarea, era deja  târzior, căci ştrengarul de leu îl dusese în goana mare până la malul râului, unde se oprise brusc şi călăreţul, după ce lopătă cu palmele prin aer, se trezi plonjând, într-un ropot de stropi, în apa răcoroasă şi bună, din care ieşi pufnind şi strănutând. Să se supere? Cum s-ar fi putut una ca asta în Rai, mai ales că toate animalele râdeau în cor de şotia leului?
După ce se bălăci bine, bine de tot, Adam ieşi din apă. Mângâie capul unui măgăruş, alintând apăsat urechile lui mari; suflă, răsfirând,  penele unui porumbel şi alintă îndelung un şoricel vioi, care ţâşni în goana mare atunci când atinse pământul, dar rămase, mai apoi, gânditor.
Nu înţelegea şi pace. Toate vieţuitoarele aveau pereche, numai el era singur, singur-singurel. El, omul şi stăpânul, nu avea pe cineva asemeni lui, cu care să vorbească. Animalele? Cu ele se putea juca, este drept, dar nu putea cere mare lucru de la ele. Mai erau îngerii, dar ei nu aveau corp, aşa cum avea el şi, deşi îi iubea din toată inima şi vorbea cu ei multe, nu se putea hârjoni cu ei, fiindcă erau, tare-tare serioşi! 
Gândul i se duse la Dumnezeu şi atunci se linişti: ştie El ce face!
Şi chiar aşa şi era. Brusc, simţi o picoteală dulce, dulce şi apoi adormi. Nu a simţit când Dumnezeu s-a apropiat şi a luat una din coastele sale; nu L-a auzit pe Dumnezeu, atunci când Acesta a zis Cuvântului că nu este bine să fie omul singur pe pământ şi nici nu a ştiut când a făcut Dumnezeu femeia. A văzut-o când s-a trezit, trup din trupul său şi os din oasele sale; asemănătoare lui, chiar dacă nu întru totul, dar, ce îi păsa lui? Nu mai era singur!
Simţul de stăpân s-a trezit iar în el, fiindcă i-a pus numele, la fel ca la toate fiinţele:
- Tu eşti Eva, mama a tot ce este viu…mamă a vieţii…
De unde ştia aceasta? Fără îndoială, Dumnezeu i-o  sădise în minte!
Îi netezi, sfios, părul lung, ce îi pornea ca o coamă lungă şi mătăsoasă din creştet  şi, cu vârful degetelor, îi atinse pielea catifelată. Hotărât lucru, alături de ea va fi cu totul altfel şi, de aceea, exclamă:
- Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!
O prinse de mână şi o plimbă prin  Rai, arătându-i toate minunăţiile lui. Mirosiră împreună fiece floare,  mângâiară fiecare fir de iarbă şi rostiră vorbe de alint tuturor  vietăţilor întâlnite, atât era de fericiţi! Am spus fericiţi? Nu, ei erau fericiţi, fericiţi, fericiţi!!! De multe ori se opreau în loc şi, după ce admirau cele din jur, exclamau:
- Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale!
Dar când începeau să cânte?   Păsărele mii ciripeau împreună cu ei,  
animalele îngenuncheau, iar  îngerii veneau şi îi acompaniau cu harfele lor cereşti, ce mai, era o plăcere să îi asculţi şi toţi îngerii, nu mai puteau de dragul lor!
S-ar putea ca cititorul să creadă că toate fiinţele erau mulţumite. Vai, amar se înşeală, căci după copaci şi în locurile întunecoase, se ascundea  el, căzutul, se pitea el, alungatul şi privirile lui aruncau clocote de ură asupra celor doi oameni. Cascadă de scântei se revărsa asupra lor, fără ca aceştia, în nevinovăţia lor, să ştie, doar ei nu făcuseră rău nimănui…
Stătea şi îi pândea, scormonindu-şi mintea, doar-doar o găsi un chip ca să curme atâta fericire, care lui îi provoca suferinţe cumplite. Ah, cum i-ar mai fi omorât dacă n-ar fi fost apăraţi necontenit de îngeri! Dar şi aşa, i-a venit deodată gândul, îi poate face să moară. Şi-a adus aminte (el nu uită niciodată, nimic) că Dumnezeu a spus oamenilor, că vor muri dacă vor mânca din fructele unui anume pom. Ei, bine, lasă pe el, vor mânca!
Si a prins apoi să-şi facă veacul doar pe lângă acel pom, aşteptând. Nu se grăbea, avea timp destul, doar eternitatea îi era înainte.
De multe ori au trecut Adam şi Eva pe acolo, ţinându-se de mâini şi hârjonindu-se, dar el nu s-a mişcat din loc. De ce? Aştepta să treacă doar unul, unul singur, ca să-l poată înşela; amândoi s-ar fi întărit unul pe altul în virtutea ascultării şi el ar fi dat greş.
Cealaltă problemă, acea a chipului său hidos, care i-ar fi îngrozit pe cei doi, o rezolvase simplu, cu ajutorul şarpelui, ce a fost de acord să-i împrumute corpul său.
Într-o zi, inima sa neagră, prinse să bată repede-repede, pompând mult mai multă smoală şi pucioasă ca de obicei, căci văzuse pe cei doi despărţindu-se în jocul lor, iar ocolul făcut o aducea pe Eva chiar lângă pomul oprit, de sub care pândea el.
Acum era momentul!  Îşi potrivi cel mai dulce zâmbet şi, sprijinit de copac, o salută cu glas mieros şi cu ochii plecaţi în pământ, spre a nu  se vedea ura ce colcăia în ei.
Eva îi răspunse, surâzând, zbârnâindu-i puţin vârful năsucului:
- Ce mai faci, şerpişorule drag?
Şerpişor????!!!  Nu ştia cu câtă greutate reuşise uriaşa dihanie de
diavol să se îngrămădească în acel trup şi cât gemea în sine de prea multa strâmtorare.
- He, he, he…, bună întrebare! Dac-ai şti tu…
- Ce să ştiu, ce? Hai, te rog, spune-mi mai repede!   
- Ce să-ţi spun …priveam la minunăţiile acestea de fructe de
deasupra mea şi mă gândeam ce bune trebuie să fie la gust, dacă …ştii tu cine…le-a făcut special pentru voi. Stii, am văzut eu că după ce mâncaţi vreo poamă, cum plecaţi, cum creşte la loc, dar cred că fructe mai bune decât din copacul acesta, nu aţi mâncat voi de când sunteţi!
- Sunt minunate toate, şerpişorule, dar din acestea nu am mâncat.
Apoi, luând o înfăţişare hotărâtă, cu nasul în sus şi cu privirea dârză:
- Nu voi mânca din el niciodată, deoarece  sunt ascultătoare; dacă Dumnezeu a spus să nu mâncăm, nu mâncăm şi pace!
- Şi dacă mănânci, ce?
- Cum, ce? Tu nu ştii? Vom muri, aşa a spus Dumnezeu.,
- Ha, ha, ha, ha, ha…, şarpele râdea cu icnete şi chirăituri, fără a se
putea opri. Se tăvălea pe jos, făcând opturi minunate, zvâcnea în aer, apoi iar se rostogolea prin mătasea verde, în hohote răsunătoare, ca şi cum ar fi auzit cea mai bună glumă de la Creaţie până atunci. Lacrimile îi curgeau într-un şuvoi necontenit şi, tot ştergându-le, şarpele şi-a rupt amândouă pleoapele (de atunci nu mai are şarpele pleoape).
Într-un târziu se potoli şi privi ironic în ochii cei albaştri ai Evei, care îl fixau nedumeriţi:
- Eu ştiam că vi s-a dăruit raţiune, dar… Făcu o scurtă pauză, pentru
efect, apoi continuă, cu voce învăluitoare, apăsând fiecare cuvânt şi sprijinin-du-şi capul în vârful cozii:
- Chiar nu ai înţeles că problema este alta? Nu veţi muri, nu, nu, nu, 
ci veţi fi la fel ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.
Eva îl privi descumpănită:
- Ce este binele? Dar răul?
- Vezi că nu ştii? Până când în ignoranţă? Hai, continuă el mieros, haide, gustă doar puţin şi o să-mi mulţumeşti, hai, gustă...gustă…gustă….
- Dar Domnul?
- Domnul nu este aici şi uite, păzesc eu, gustă…,vei fi la fel ca El, nu
mai sta!
La aceste ultime cuvinte, strigate de către şarpe a încurajare, Eva
întinse mâna tremurândă, cuprinse un fruct şi, după ce l-a  rupt şi-a înfipt cu putere dinţii în el.
In clipa aceea, orice adiere se opri şi toate vietăţile încremeniră, privind cu ochii larg deschişi, fără a putea scoate un sunet. Eva ridică din umeri, nepăsătoare şi continuă să mănânce, supravegheată de ochii lucitori ai şarpelui. 
Aşa o găsi Adam şi, fără a face prea multe nazuri, muşcă şi el.
În clipa aceea, se auzi un vaiet cutremurător, părea că întreaga natură geme şi plânge; animalele îşi acoperiră o clipă ochii cu lăbuţele, apoi o rupseră într-o goană nebună, în toate direcţiile.
Vântul prinse să sufle cu putere, aplecând  coroanele copacilor şi lipind de pământ ierburile atât de moi şi înfoiate altădată. Tunete puternice se auzeau şi limbi lungi de foc brăzdau cerul, însoţind o ploaie rece şi sfişchiuitoare, ce prinsese a cade din senin.
Cei doi au privit descumpăniţi în jur şi, în clipa aceea se văzură şi s-au cutremurat: erau goi! Cum de putuseră sta aşa, atâta timp, fără să-şi dea seama? Cu  ţipete de ruşine, ţâşniră în câte un tufiş, unde îşi încropiră câte un acoperământ de şold, din frunze de smochin, zgribulindu-se sub stropii reci.
Chiar atunci, se auzi vocea lui Dumnezeu:
- Adame, unde eşti?
A crezut Adam că Dumnezeu îl strigă, dar, vai, Dumnezeu nu îl striga, ci îl căina:
- Unde eşti, Adame, unde ai fost şi unde ai ajuns? În ce slavă erai şi
unde te-ai coborât? Nu îţi ajungea binele, ai vrut să cunoşti şi răul?  Îl vei avea din destul…
Adam şi-a iţit privirea speriată din spatele unui tufiş:
- Aici sunt Doamne, căci sunt gol şi m-am ascuns.
A clătinat Dumnezeu din cap, murmurând:
- Gol eşti, dar gol de Harul Meu…, zicând apoi, tare: Cine ţi-a zis că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul oprit?
Zburau îngerii valuri-valuri  în jurul oamenilor, îndemnându-i în cor:
- Cereţi iertare, căci Domnul vă iartă, dar cereţi, nu mai aşteptaţi!!!
Însă în zadar se agitau, oamenii nu mai aveau urechi, nici ochi pentru ei; doar glasul mângâietor al lui Dumnezeu le suna încă în urechi, ecou aducător aminte de păcat: -„ai mâncat?”
Adam a îndepărtat o ramură, păşind, spre a ieşi din tufiş, dar în clipa următoare scoase un ţipăt de durere –ceva nou pentru el- sărind într-un picior şi trăgând din talpa celuilalt ceva lung şi ascuţit, cum nu mai văzuse până atunci : un ghimpe, ce avea pe el câţiva picuri roşii.
Nu a stat prea mult ca să înţeleagă, era dator cu un răspuns, pe care îl mormăi, nemulţumit:
- Femeia ce mi-ai dat, mi-a dat de am mâncat…
Îngerii au zburătăcit îngroziţi, strigând în cor:   
- Cuuum, dai vina pe Dumnezeu, Care ţi-a dat femeia???!!!
Oftă a durere Bunul Creator, apoi se întoarse spre Eva:
- Dar tu, de ce ai mâncat?
Nici Eva nu a stat mult pe gânduri şi a răspuns, pierdută:
- Şarpele mi-a dat de am mâncat…
Da! Nici vorbă să fie vinovată ea cu ceva, nu, vina era a şarpelui, dar
Cel acuzat era de fapt Creatorul aceluia, Dumnezeu.
Faţă de asemenea grozăvie, îngerii au încremenit; nu îndrăzneau nici măcar să mai mişte din aripioare, în timp ce lacrimi de milă li se prelingeau din albaştri ochi.
A privit Dumnezeu spre oamenii care, împietriţi, cătau în jos; S-a întors apoi, văzu jalea îngerilor şi a murmurat, abia auzit:
- Şi voi îi iubiţi…
Continuă apoi, hotărât:
Nu, nu îi voi pierde! Voi, oamenilor, nu mai sunteţi vrednici să
rămâneţi aici, căci neascultarea voastră a stricat totul. Veţi merge în lume şi, muncind din greu, veţi plânge bunătăţile pierdute acum.
Ai simţit, Adame, primul ghimpe; este doar începutul, iar tu, femeie, vei şti ce înseamnă să ai un stăpân şi vei cunoaşte durerile naşterii.
Pe tine, şarpe, te-am văzut pe când râdeai de porunca Mea, tăvălindu-te şi târându-te; aşa vei rămâne, veşnic târâtor!
Tu, înşelătorule, te bucuri că ai înşelat femeia? Te cam grăbeşti, căci tot prin femeie vei fi înfrânt.
Pe voi, dragi îngeri, v-am văzut plângând. Vă temeţi că veţi fi despărţiţi de oameni, pentru totdeauna? Nu va fi aşa, ci voi, nevăzuţi, îi veţi însoţi şi îi veţi ocroti; le veţi spune întotdeauna care este voia Mea, îndemnându-i să o urmeze, spre a ajunge din nou aici, de unde acum vor pleca. Şi, tot voi, veţi aduce rugăciunile lor la Mine.
Apoi, Dumnezeu suflă uşor asupra celor doi oameni şi aceştia se pomeniră plutind prin aer, până dincolo de poarta Raiului. Au dat să intre iarăşi acolo, dar un arhanghel cu sabie de foc în mână se postă în faţa lor şi ei îl auziră, ca într-un vis:
Acum nu mai puteţi intra aici, ci doar când va veni Răscumpărătorul!
În zadar au plâns, în zadar au gemut, căci poarta a rămas închisă şi, cu
toată jalea lumii în suflet, au plecat de acolo, spre a-şi împlini blestemul neascultării.
De atunci a apărut răul în lume dar, o, cititorule, nu te grăbi să acuzi
pentru aceasta pe Adam şi pe Eva, fiindcă şi tu, în locul lor, la fel ai fi făcut. Dar tu, poţi face ceea ce nu au făcut ei: te poţi pocăi, cerând iertare lui Dumnezeu pentru relele săvârşite şi să faci multe, multe fapte bune, căci Raiul există încă şi te aşteaptă. Cucereşte-l!

Preot Profesor Turcu Laurenţiu