CĂDELNIŢA BUCLUCAŞĂ



Vi s-a întâmplat, vreodată, să  vă vină să râdeţi tare de tot, să simţiţi că plezniţi de râsul care vrea să vă elibereze, dar să nu puteţi râde, fiindcă împrejurările vă sunt protrivnice? Dacă eşti într-un anturaj sobru, poţi măcar zâmbi; dacă eşti la o şedinţă, poţi scăpa, de pildă, batista sub scaun şi te repezi după ea, căutându-o până îţi trece râsul.  Dar, ia să vă aud, ce aţi face dacă aţi fi preot, aflat în slujbă, dar nu una din aceea în cadrul căreia te poţi ascunde în Sfântul Altar sau în altă parte, ci una care te blochează în faţa credincioşilor, te ţine cu ei, lângă ei, supus absolutului lor control, cum ar fi, de pildă, o înmormântare?
V-aţi putea închipui un preot sau un dascăl într-o astfel de situaţie? Lumea să se agite, să plângă, să-şi strige răposatul pe nume, în miros de fum, de tămâie şi de flori, iar slujitorii să izbucnească în râs? Nu, nu, nu, cu siguranţă nu, aşa ceva ar depăşi orice putere de înţelegere.
Doar naivii şi-ar închipui că lumea de faţă nu ar observa orice gest al preotului. Că-i vezi privind la mort? Fals, ei la preot se uită! Sau, că mai ştiu eu ce băbuţă este cu spatele şi nu vede discretul scărpinat al vârfului nasului preoţesc? Păi, dacă nu ştiţi, aflaţi-o acum, de la mine: băbuţa are, în mod sigur, cel puţin un al treilea ochi aţintit veghetor asupra preotului. Cred că Homer cunoştea bine lumea din părţile noastre, deoarece altfel nu ar fi putut scrie aşa cum a făcut-o, despre Argus, cel cu 100 de ochi; cu siguranţă le cunoştea pe băbuţele noastre, care văd totul, din toate poziţiile şi cărora nimic nu le scapă!
Dar mai bine, hai să vă povestesc o întâmplare adevărată!
Stim cu toţii cât de dureroasă este moartea cuiva apropiat. La o astfel de ocazie se vede ce mare lucru este solidaritatea umană. Toată lumea aleargă la mort unde, cu preţul unei lumânări şi cu un “Dumnezeu să-l ierte” mormăit, la care se adaugă şi o lacrimă decorativă, cei prezenţi se pun la curent cu ultimele noutăţi. Atunci se află cine a mai murit,  cine s-a mai însurat, cine a plecat “afară” şi ce a mai trimis de acolo, cine va ieşi la alegeri şi cum de nu a dat faliment magazinul din colţ.
Cu priviri critice, este cercetat orice nou venit, cum aprinde lumânarea, dacă ştie să se închine şi dacă are pantofii lustruiţi şi toată lumea sare în sus dacă acela, neştiutor, caută să treacă ceva pe deasupra mortului. Băbuţe docte, băbuţe atotştiutoare, băbuţe atotvăzătoare şi moşulici proaspăt scoşi de la naftalină, pătrunşi de importanţa momentului, vin la priveghi. Aici, ei economisesc mâncarea de seară, fiindcă familia mortului va aduce covrigi proaspeţi şi  gogoşi calde, înfoiate şi aromate, brumate cu zahăr. Se pot mânca oricâte, fiindcă  vor fi aduse altele şi mereu altele, pentru că, de, între două îmbucături se aude şi câte un “Să-l ierte Dumnezeu!” Dar să vedeţi sclipirile de neon ale ochilor la apariţia sticlelor cu băutură! După primul contact vizual, privirile se mută rapid pe altă direcţie, spre a nu fi detectată vreo urmă de interes. Nu, ei nu au venit pentru băutură, dar, fiindcă insistaţi şi spuneţi că aşa se cuvine, hai să gustăm, pentru sufletul mortului. Şi gustă şi iar gustă şi iar şi iar, până când privirile devin înceţoşate, cuvintele nu se mai potrivesc la locul lor, dar asta,  doar din cauza vârstei,  ce, v-aţi putea închipui altceva?
Familia face pregătiri pentru a doua zi, când va fi înmormântarea şi când totul trebuie să fie bine pus la punct. Ia să vedem: pâine, mâncare, băutură, prosoape pentru preot şi cântăreţ, lumânări, este tot ce trebuie. Vas de tămâiat nu trebuie şi nici tămâie, fiindcă are preotul la el cădelniţă şi cărbune, iar tămâie pune tot el, nu din cea de la ţigani, ci  din aceea bună, frumos mirositoare.
Cu chiu şi vai, trece şi noaptea, iar zorii care mijesc  înviorează pe  toată lumea: “priveghitorii”, sătui, pot merge “doar pentru puţin timp”, acasă, iar familia, truditoare nocturnă cugetă cu pioşenie:  “-Gata,  astăzi scăpăm!”  Scapă, dar greu! Vin alţi şi mereu alţi cunoscuţi, toţi foarte buni prieteni cu răposatul şi sfâşiaţi de durere. De durere? Aşa crede familia, dar pe ei, foamea îi mână. Foamea comunistă era de fapt,  fomică,  mică, mică şi dulce. Pe ei îi mână o altă foame,  foamea cumplită, foamea ţărănistă, foamea cederistă, care îi face să cugete în versuri:
Să-şi facă Domnul, milă
De biet sufletul său
Căci astăzi, la pomană,
M-oi sătura şi eu!
Dar m-am luat cu vorba şi nu v-am povestit mare lucru.
Undeva, murise cineva. Ce, aţi fi vrut să vă dau nume şi adrese? Nu, aşa ceva nu se face, dar, fiindcă sunt bun, vă voi da un punct preţios de reper: era undeva în România; în draga noastră Românie pe care unii o numesc postrevoluţionară , unde se moare, puţin câte puţin la început, apoi deplin. Cei rămaşi, se simt trădaţi de bătrânii ce stau, împietriţi, în sicrie. Sigur, mai înainte umblau cu mofturi, cică ei ar fi pus umărul la înfăptuirea prosperităţii ţării , de parcă noi nu am şti că înainte era rău. Păi da, era rău, dar răul are şi el copii, care l-au depăşit: mai răul, căt se poate de răul şi cumplitul de rău şi cu ei ne hârjonim noi acum.  Şi apoi, închipuiţi-vă, domnilor, aveau pretenţii la medicamente, la spitalizare, ba mai doreau şi să li se cedeze locurile prin autobuze şi, când se încheie totul, noi rămânem să ne chinuim aici, iar ei, pleacă,dacă o fi aşa cum cântă popa, “unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.
În cea de-a treia zi de la deces, după cum ştie toată lumea, are loc înmormântarea. Vine multă lume, pentru ultimul salut, dar, dintre toţi cei prezenţi, rolul principal îl joacă preotul. El nu merge acolo pentru că l-ar mâna curiozitatea sau dorinţa de a fi văzut, cum se întâmplă cu alţii, el merge acolo pentru că datoria îi cere să fie de faţă şi rolul său, acesta este: să fie prezent la bucurii, dar şi la necazurile oamenilor. Simpla lui prezenţă trezeşte credincioşilor un sentiment de siguranţă,  căci, prin persoana lui îl simt pe Dumnezeu.  Este părintele de faţă? Ei, atunci o să fie bine!
Părintele nostru nu a întârziat. Îşi făcuse un fel de cult în a fi prezent, întotdeauna, la locul şi timpul anunţat. Cunoştea dictonul: “Punctualitatea este politeţea regilor” şi îl aplica la modul cel mai consecvent. Oamenii îl cunoşteau bine de acum şi nimeni în parohia lui nu îşi făcea probleme că părintele ar putea întârzia vreodată.
La ora fixată, părintele a coborât din maşina personală, urmând un alt obicei de-al său, acela de a nu pune oamenii pe drumuri pentru el. Nu-şi înţelegea colegii care pretindeau familiei mortului, să le asigure transportul, ce, bieţii oameni, nu aveau şi aşa destule probleme?
Cu prestanţă, salutând în stânga şi-n dreapta cu “Dumnezeu să-l ierte”, părintele ajunge în camera unde este depus sicriul.  Se pregăteşte pentru citirea “Stâlpilor”, după care va urma rânduiala plecării, spre biserica parohială, unde se va oficia  slujba înmormântării.
Preotul aşează Panihida  undeva, pe marginea siciului, spre a-i fi la îndemână la momentul potrivit, binecuvintează şi sărută epitrahilul, aşezându-şi-l pe grumaz.  Apoi, fără a-şi trăda nerăbdarea, aşteaptă aprinderea cărbunelui din cădelniţă, spre a putea tămâia, timp în care priveşte meditativ la cel din sicriu, pe care îl spovedise şi împărtăşise cu doar câteva zile mai înainte.
Se mai auzea acum doar o lumânare, ce sfârâia entuziastă la capul mortului şi, arareori, câte un tuşit discret, înnăbuşit în batistă, a câte unui bătrânel.
In sfârşit, cadelniţa este gata. Grav, preotul binecuvintează tămâia care împrăştia un firicel de fum suav, ia cădelniţa în dreapta şi dă binecuvântarea,marcând începutul slujbei. Era mulţumit că s-a aprins mai repede ca de obicei cărbunele din cădelniţă şi nu mai era nevoit să folosească jar sau ghemotoace de hârtie spre a aprinde tămâia. Sărmanul, nu văzuse că dascălul, aprinzând cădelniţa, îngrămădise mai multe fire de chibrit în cărbune, spre a-l face să se aprindă mai repede şi nu socotise câte din ele s-au aprins.
A început ectenia. Braţul său făcea mişcări ample, plimbând cădelniţa pe deasupra mortului, în timp  ce vocea-i caldă, avânta departe melodia funebră. Cei prezenţi se îndreptaseră de spate şi făceau cruci repezi, întrebându-se cu pioşenie cât vor avea de stat în poziţia aceasta incomodă.  Privirile le erau aţintite asupra slujitorului, nescăpând însă nici pe dascăl, mulţumiţi că cei doi cântă cu tragere de inimă şi că se roagă şi în locul lor.
La un moment dat, preotul s-a oprit spre a trage aer în piept şi a rămas cu mâna ridicată, ţinând cădelniţa la înălţimea feţei. Dacă preoţii ar fi urmat cursuri de protecţia muncii, ar fi ştiut şi eroul nostru că aşa ceva nu se face. Dar nu ştia!
A tras adânc aer în plămâni şi, în clipa următoare, firicelele poznaşe de chibrit, cele cu capetele ascunse sub jarul cădelniţei, n-au mai rezistat. Sau, poate au gândit că a venit şi ceasul lor, cine ştie ce poate fi în mintea unui băţ de chibrit în astfel de clipe!
În liniştea momentului, ele au explodat, împroşcând cenuşă aprinsă în toate părţile şi, în primul rând, în faţa preotului, care numai la aşa ceva nu visa...Părintele a tresărit violent ,  zăngănind brusc lanţurile cădelniţei şi ferindu-se, ca şi cum minibombiţa din cădelniţă ar fi fost surioară bună cu cea de la Hiroşima. Reflexul a fost el, admirabil, dar l-a aruncat în braţele dascălului, care, din fericire, a rezistat acestei ghiulele umane, că dacă nu rezista, sărea şi el în braţele cuiva, acela sau aceea tot aşa şi s-ar fi împlinit un lanţ uman, în care fiecare cădea în braţele altcuiva.....
Dascălul? Păi, în viaţa lui nu văzuse un preot atât de sprinten şi, mai ales, cu un aşa motiv...Şi-a fixat privirile pe o pată de ceară de la picioarele sale, cu bărbia strâns presată în piept, ca nu cumva să i se observe licărul din priviri, deoarece ochii lui râdeau, râdeau în hohote nestăvilite. Ar fi vrut să îşi strige, ar fi vrut să îşi ţipe râsul, mai ales că îşi cunoştea bine preotul şi era sigur că şi el este în aceeaşi stare, dar nu avea curaj nici măcar să privească pe furiş la el, fiindcă era conştient că aceasta ar fi însemnat dezastrul: nu s-ar mai fi putut abţine.
Aceleaşi chinuri îl încercau şi pe preot: om cu simţul umorului, a realizat tot absurdul situaţiei, gustându-i din plin  partea comică; ar fi rezistat el cu uşurinţă, dar, fulgerător, şi-a dat seama prin ce trece dascălul. Şi el îl cunoştea, doar, aşa că încercarea gâtuită a acestuia de a-şi drege vocea, avu darul de a-l aduce şi pe el în pragul colapsului. Se ştie că nu doar căscatul este contagios, ci şi râsul,iar părintele, NU MAI PUTEA!  S-a întors uşor, uşor, cu spatele, pentru ca nu cumva vreo umbră de privire să-i pice pe dascăl şi să strice tot. Şi când te gândeşti că era abia la jumătatea ecteniei şi aceasta trebuia continuată, iar lui, bietul, îi era teamă şi să respire, din cauza râsului, cocoţat până la omuşor. Ei, dar cine era să spună ectenia, dacă nu el? Si-a înfipt, voiniceşte, unghiile în carne, cât de tare a putut, apoi şi-a strecurat mâna la marginea de jos a sicriului unde, o, minune, Dumnezeu aşezase un cui; cu siguranţă, El îl orbise pe tâmplar ca să nu-l vadă, fiindcă era nevoie mare de el în clipa aceasta. 
Instinct de conservare, care fereşte oamenii să îşi facă rău? Aiurea! Instinct îi trebuia lui? Nu, lui îi trebuia sobrietate şi de unde să o ia, dacă nu din vârful cuiului? Aşa că apăsă vârtos cu degetul acel vârf de cui şi reuşi să pună stavilă râsului năucitor şi, cu capul tot într-o parte, reuşi să-şi ducă, nesimţit de cineva, până la capăt, calvarul.
Dar, vă puteţi oare închipui, ce au făcut cei doi când, într-un sfârşit, au rămas singuri?