CREDINCIOŞII  ÎNŞELAŢI


În toate statisticile, Biserica se ocupă locul întâi în încrederea populaţiei. Ponegrită, persecutată, furată şi defavorizată pe faţă, cu drepturi declarate dar rareori respectate, cu monopoluri de care nimeni nu vrea să mai ştie, Biserica se ţine dreaptă. Săracă, într-o ţară bogată şi, paradoxal, cu populaţie săracă, Biserica se păstrează demnă, decentă şi curajoasă.
În ea are poporul încredere, căci Biserica nu minte. Politicienii vorbesc frumos-frumos, promit atâtea, încât se miră şi ei, după care le uită; să mire pe cineva că lumea nu îi mai are la inimă?

Parlamentul ales dă legi care buimăcesc pe românii-alegători; se închid unităţi economice rentabile, se aruncă oamenii în şomaj, se fac referendumuri bizare, iar  salariile sunt speciale şi diferenţiate -  parlamentari şi restul lumii. Şi, când te gândeşti, cum vorbeau ei de frumos la alegeri, cât de scumpi şi de dulci erau,  ce frumos promiteau, da, toate nevoile vor fi rezolvate de ei şi, mai ales, vor avea grijă de Biserică. Da, de Biserică, fiindcă ei sunt creştini, sunt ortodocşi, doar în fiecare zi trec pe lângă biserici, în drum spre serviciu sau spre partida de vânătoare.
Aleşi au fost, dar se poartă ca unii care au câştigat prin forţe proprii. Aşa este, a câştigat cine a promis mai frumos, dar mulţimea îi taxează şi îi trece, ca încredere, în spatele Bisericii.
Preşedinţia? Tac, despre preşedinţi, numai de bine! Ce te faci însă, cu poporul, cu acei „…mulţi” ai lui Lăpuşneanu, care spun lucrurilor pe nume şi care nu vor să aibă încredere în Preşedinţie mai mult decât în Biserică.?
Armata? Mde, şi ea este politizată şi politica murdăreşte, întinează, „minciuna stă cu regele la masă”, tot Biserica rămâne.
Biserica  este sfântă, demnă de încredere, căutată, dorită, cercetată; Biserica este alinare,  este mângâiere şi garantă a restabilirii echilibrului, cândva.
Spun unii că Biserica ne transportă într-o lume ireală, feerică.
Aşa şi trebuie! Nu le place românilor lumea de acum, lumea minciunii, lumea mitocăniei, lumea furtului pe faţă, lumea răutăţii, lumea nimicniciei, lumea paradoxală a celor care ajung mari, rămânând de fapt, nişte nimeni, nişte pigmei, insignifianţi, de nebăgat în seamă în alte conjuncturi.
Aceia au bani, dar banii nu aduc, vorba cântecului; nici fericirea, nu aduc  nici cultură şi nici deşteptăciune. Banii lor sunt pentru case de vacanţă, pentru metrese, pentru cartuşe de vânătoare şi maşini de lux; ei n-au nevoie să înveţe carte, învaţă alţii pentru ei. Se fac topuri cu cei mai bogaţi români, sunt prezentate evenimente mondene, cum ar fi nunta lui X, sau accidentul lui Y, sau botezul mai ştiu cărui scutecică-junior. Toate, prezentate, ca şi cum ar fi mari evenimente naţionale, demne de a fi salutate de tot românul.
Românii vor altă lume, lumea pe care o propoveduieşte Biserica, acea Biserică desconsiderată. Vor cu  toţii, să fie iubire, să fie pace; să ne ajutăm reciproc şi, iubindu-ne, să ne iertăm;  să nu ne răzbunăm, să nu dorim răul cuiva şi să nu ne bucurăm de necazul celui de lângă noi.
Această lume nu este utopică, ci posibilă, o lume în care iubirea ar putea rezolva toate probleme.  Probleme, care la o  privire atentă se dovedesc a fi, de fapt, false.
Românii aleargă la Biserică şi aici, găsesc dovada că Dumnezeu există.
Există, deoarece, în pofida unor preoţi negustori, duşmănoşi, lacomi, dornici de câştiguri urâte, ea, Biserica, trăieşte în continuare.
Există, pentru că Iisus Hristos este Capul ei.
Există, pentru că El a zis despre ea că va fiinţa până la sfârşitul veacurilor”.
Există, pentru că El a zis că „porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”.
Există, deşi uneori slujitorii ei, slujitorii lui Hristos, înşeală aşteptările credincioşilor.
Veniţi la biserică spre a căuta pacea, credincioşii ajung să fie martori la dispute aprige între preoţi sau, stupefiaţi, asistă la câte o dură apostrofă  a acestora către câte o băbuţă mai …împiedicată; le văd privirile scrutătoare care nu scapă nimic din ce intră sau mişcă în biserică.
Credincioşii doresc să se bucure, senini, de înţelegere, dar sunt atâţi preoţi care nu au timp de ei, nu din răutate, desigur, ci din motive întemeiate: joacă Steaua, aşteaptă nişte musafiri, nu au mâncat de aseară, etc. Sau, te pomeneşti, le-o fi teamă de întrebările credincioşilor, la care unii nu prea au răspuns…
Unii credincioşi mai atenţi, au reţinut cuvintele evanghelice: „în dar aţi luat, în dar să daţi” şi nu pot pricepe ei, neteologii, cum le aplică acei preoţi, care spun cu hotărâre: „îmi dai atât, plec cu mortul din casă, dacă nu, te priveşte”.
Am fost martor, în studenţie, la o scenă care mi-a lăsat un gust amar. O scenă pe care nu o pot uita. Eram într-o biserică bucureşteană, în care slujea un preot pensionar. Un moşulică dulce, dulce de tot şi pe care îţi era frică şi să îl atingi, atât de neajutorat şi sensibil părea.    
Oficia nişte botezuri în serie, nouă la număr şi, odată serviciul încheiat, a cerut naşilor să se prezinte pe rând la Sfântul Altar, spre a primi certificatele copiilor şi, desigur, pentru a plăti.
A spus clar şi răspicat preţul: 100 lei, aşa erau banii atunci, iar suma cerută nu era mică; naşii au prins a se perinda prin faţa lui. A ajuns în faţa preotului şi o femeie neînsoţită de cineva, doar cu proaspătul creştin în braţe şi a oferit preotului 75 de lei, explicând acestuia că sunt ultimii ei bani şi că a botezat spre a face o pomană.
Brusc, moşulică-cel-bun-de-lipit-la-rană a devenit fiară şi a răcnit ca un leu la femeia care se făcuse mică, mică de tot: „nu ţi-e ruşine, ai venit aici ca să-ţi baţi joc de mine, numai atât?” Biata femeie, albă la faţă, alb contrastând cu roşul-vineţiu care colora acum faţa schimonosită de furie a preotului, a încercat, fără succes, să mai spună ceva, apoi a plecat umilită, cu ochii în lacrimi, dar nu înainte de a culege de pe jos certificatul, aruncat de preot…
M-am simţit cumplit, deşi singura mea vină era aceea că mă aflam la strană; am văzut privirile incriminatoare, ucigaşe chiar, aruncate de cei din jur, preotului, am auzit murmurele lor acuzatoare. Credeţi că acuzau doar pe moşulică? Nu, înjurau preoţii, „care nu se mai satură”. Pe unii îi cunoşteam, mai veneau duminica pe la acea biserică, dar de atunci, nu i-am mai văzut.
Nu aş vrea să fiu greşit înţeles, eu nu judec preoţii, sunt cel mai puţin în măsură să o fac, doar şi eu sunt tot preot, supus, la rându-mi, judecăţii altora; eu trag doar un semnal de alarmă, fiindcă. de multe ori îndepărtăm, noi, cei care trebuie să apropiem; de multe ori, smintim, noi cei care trebuie să fim exemple vii; de multe ori, rănim, noi, cei care trebuie să tămăduim; de multe ori, nu facem ce trebuie, noi, cei care ştim ce trebuie.
Cu timp şi fără timp, să fim mesagerii lui Hristos. Mesageri prin bunătate, prin iubire şi dreptate, mesageri prin smerenie, prin slujire şi  răbdare. Să lăsăm la o parte comportamentul funcţionăresc şi să devenim adevăraţi părinţi, calzi, buni, iubitori, iertători şi să căutăm a face doar ceea ce este bine.
Şi, mai este una: atunci când propoveduim, să o facem aşa cum trebuie. Să nu fim „urechişti”, ci întotdeauna, foarte bine informaţi, să oferim credincioşilor hrană adevărată, din grădina Bisericii şi nu din căi străine. 
Suntem datori să alegem noi, pentru ei, ceea ce trebuie să îi hrănească; trebuie să le oferim cărţi bune, cu adevărat de suflet ziditoare şi nu dulcegării care încurajează falsa evlavie, formalismul şi bigotismul.
Este trist că în unele biserici, unele chiar reprezentative, credincioşii pot cumpăra epistolii, talismane, visul Maicii Domnului, în care citesc  despre falsa lor provenienţă şi găsesc asigurări că cine le va citi de „n” ori, sau le va multiplica sau le va purta asupra sa, nu va păţi vreun rău.
Aceste cărţi despre care cei ce le vând ar trebui să ştie că sunt apocrife  de provenienţă bogomilă, nu îndeamnă pe cititor să ducă o viaţă cu adevărat religioasă; nu cheamă la rugăciune, nu îl trimit  la spovedanie, nu îl învaţă să primească pe Hristos cel Euharistic; nu îi vorbesc despre jertfa de sine pe care zilnic trebuie să o împlinească cel ce doreşte mântuirea, nici despre ascultarea de Biserică, ci doar să poarte cărticica asupra sa şi puterile magice ale acesteia îl vor feri de cuţit, de glonţ şi de orice lucru rău.
Vedeţi? În loc să îndemne pe credincios să se avânte spre Cer, îl încurajează spre cramponare de cele pământeşti; nu au importanţă faptele bune, ci doar cărticica, pe care musai trebuie să o aibă asupra sa.
Aceste cărticele, trebuie bine înţeles, nu apropie pe om de Biserică, ci dimpotrivă, îl îndepărtează, deoarece problemele lui curente par a fi rezolvate prin posesia acestor cărţulii miraculoase şi nicidecum prin frecventarea sfintelor locaşuri şi prin rugăciune fierbinte. După cum învaţă sectanţii: te-ai botezat la noi, gata, eşti deja mântuit, la fel şi aceste cărţulii, oferă cititorului o falsă certitudine, care îl va îndepărta de Duhul Bisericii, periclitându-i mântuirea.
Mulţi sunt credincioşii care nu înţeleg prea mult din ofertele şi din cerinţele Bisericii. Nu le place calea cea strimtă, despre care vorbeşte Hristos, ci vor căi largi, uşor accesibile, presărate cu miracole.
Or fi buni, pentru unii, preoţii rugători, dar lor le plac ceilalţi, care alungă diavolul doar printr-o încruntătură; îi preferă pe aceia care deschid cărţi-minune şi citesc din ele ca dintr-o mie şi una de nopţi.
Sunt buni aceia care te informează asupra trecutului, care îţi spun cum te cheamă şi apoi îţi primesc pomelnicul, uitând însă a-ţi cere  să te rogi şi tu, împreună cu ei.
Credincioşii vor senzaţionalul, să li se spună cine le-a legat cununiile şi unde se găseşte ceasul pierdut vara trecută; vor să blesteme, cu obidă, pe cel care i-a jignit şi, culmea, sunt preoţi care îi asigură pe oameni că pun la blestem. Eu nu cred că ar putea fi unii care chiar o şi fac, dar „credinciosul” înşelat este întărit în ura sa, ură pe care el, slujitorul Împăratului păcii, ar trebui să o disperseze.
Şi aşa, sunt atâţia creştini înşelaţi de diavolul: cei care vorbesc şi râd în biserică, fără a asculta sfintele slujbe, cei care bârfesc sau judecă pe alţii;
Sunt înşelaţi cei care respectă excesiv forma, lăsând la o parte fondul, fiind aidoma celor despre care spune Hristos că au grijă să cureţe doar partea cea din afară a blidului.
Sunt înşelaţi cei care îşi rânduiesc singuri, sau greşit îndrumaţi de aiurea, canoane lungi de rugăciuni, fără binecuvântarea duhovnicului, lăsându-se legănaţi de duhul mândriei.
Sunt înşelaţi cei care se adună prin case diverse şi se roagă, cântă sau se povăţuiesc reciproc în privinţa celor sfinte, fără a avea blagoslovenie arhierească sau binecuvântare preoţească, nedându-şi seama, sărmanii, că la ei se referă Domnul când zice: „orb pe orb de călăuzeşte, vor cădea amândoi în groapă”.
Sunt înşelaţi cei care pretind să cânte în biserică imne care nu sunt ale Bisericii, cântece de factură ieftină, compuse de diletanţi în ale Teologiei şi  în ale muzicii, desconsiderând adevărata muzică bisericească, ce îmbie la trăirea autentică în Hristos; din acestea nu respiră Duhul Adevărului, ci alte duhuri, străine.
Sunt înşelaţi, cei care se supără atunci când ii chemi la ascultare, la ordine şi la supunere, de parcă ei ar trebui să conducă pe episcopi şi pe preoţi la mântuire, făcându-se pe sine Cap, fără a înţelege că sunt doar membre, mădulare ale Trupului Viu care este Biserica.
Sunt înşelaţi cei care se adapă la otrăvite izvoare străine, care fie că poartă numele pompos al vreunei secte, fie că au tangenţă cu Yoga, fie că cinstesc forţele întunericului prin satanism sau caută realizarea prin droguri: toţi aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nici nu vor putea avea parte cu El, dacă nu se vor lepăda de rătăcirea lor.
Toţi aceştia trebuie luminaţi, trebuie îndreptaţi, trebuie ajutaţi. Mulţi sunt sinceri în căutarea lor, dar nu ştiu ce, cum şi unde să caute, aşa că trebuie ajutaţi. Cum? De la caz la caz.
Sarcină grea pentru noi, preoţii, care nu trebuie să uităm: din mâinile noastre vor fi cerute sufletele lor. Nu mai este timp de stat. Trebuie să ne informăm bine asupra tuturor aceste probleme, pentru a le putea contracara şi, mai ales, trebuie să depunem eforturi susţinute, spre a aduce în staulul lui Hristos şi ultima oiţă rătăcită! Şi, mai ales, să ne rugăm pentru ei!

Pr. Prof. Turcu Laurenţiu