O admiram! Imi placea cum canta. Nu am aprofundat viata ei, la fel ca a altora, multi. Valorile omenesti sunt trecatoare, asa ca nu le-am valorizat nici eu. O comparam cu pitipoancele care se scalambaie pe scena. Sau pe ecran. Imbracate, asa cum superb o spunea odata, Corina Chiriac, doar in cercei. Era buna, era superba, canta bine si traia muzica. I-a lipsit ceva. Doamne, am gresit , nu ceva, ci i-a lipsit cineva. Nu l-a avut pe Dumnezeu. Muzica este un har, muzica este un dar divin, iar acestea vin de la Dumnezeu. Muzica apropie, dupa rugaciune, cel mai mult pe om de Dumnezeu. Ingerii canta Domnului, iar Sfintii Parinti spun ca prima forma de exprimare a oamenilor a fost prin muzica. Cel care canta nu poate fi om rau, nu poate fi departe de Dumnezeu. Muzica uneste, sinuciderea desparte. Ce a fost cu ea? Ce i s-a intamplat? Ce a fost in mintea ei? Dar in sufletul ei? Cumplit, cumplit moment!
Am citit, in tineretea mea multe carti, iar fapta Madalinei mi-a adus in minte una: Martin Eden, scrisa de Jack London. Un om, pornit tare de jos, ajunge pe culmi. Glorie, avere colosala, distractii, respect. Ajuns sa aiba tot ceea ce isi dorise, capata un sentiment nou: al nimicniciei. Dar nu il primeste in sens crestin, spunand ca ceea ce avem bun avem doar prin mila Domnului, ci prin limitare : mai departe nu pot ajunge, viata nu mai are nimic de oferit. Si acel Martin, merge pe yahtul sau si, noaptea (noaptea pacatului ?) se arunca de pe bord in apa, cu hotararea de a se sinucidei. Autorul descria inotul acestuia spre afund, ca nu cumva un ultim gest instinctiv sa il propulseze la suprafata, inghitirea apei sarate, starea de falsa liniste dusa pana la moarte, apoi panica celor care nu il mai gaseau.
Madalina a plecat, dupa ce o alta tentativa esuase. Fapta ei, cumplita ei fapta, nu este insa una de curaj, nici vorba de asa ceva.
Este un act de mare lasitate. Si de egoism. Si de negare a toti si a toate. De negare a lui Dumnezeu.
Nimeni in lumea aceasta nu isi apartine. Nu suntem ai nostri, ci ai altora, depinzand unii de altii, interactionand in moduri nici macar banuite. Madalina era a copilului ei, care avea dreptul sa aiba o mama, dar ea l-a tradat; era a sotului, care o iubea si pe care l-a tradat; era a parintilor ei, pe care i-a ingropat in rusine si durere – si pe ei i-a tradat. Era a milioanelor de oameni care o ascultau cu placere, uitand, pentru moment, de necazurile si grijile lor; si pe ei i-a tradat ea, care era alternativa educata la muzica de prost gust cu care suntem sufocati.
Ne-a tradat! Noi, ca noi, dar gestul ei merge mai sus: l-a tradat pe Dumnezeu, care a venit in lume, jertfind-Se si pentru ea. In privinta ei, Iisus a murit degeaba, pentru ea nu este Mantuitorul. A castigat-o diavolul, pentru vesnicie. Nimeni nu o mai poate ajuta, Biserica insasi este neputincioasa, nu se poate ruga pentru cea care, singura, s-a exclus din ea. Si, chiar daca vreun arhiereu ar da dispensa pentru slujba si pomeniri, ar fi doar pentru mangaierea familiei...
Ce rau imi pare ca nu pot incheia cu crestinescul "Dumnezeu s-o ierte!" Chiar daca Dumnezeu ar vrea sa o ierte, ea nu se poate ierta, neputand astfel coopera cu Dumnezeu intr-o prezumtiva impacare.