Poporul evreu a fost ales de Dumnezeu, pentru ca din mijlocul său să se nască Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta, lui i-au fost rânduiţi oameni mari spre a-l conduce sau spre a marca momentele decisive ale istoriei sale. Aceşti oameni au fost fie regi, fie prooroci sau judecători, fie patriarhi.

Dintre patriarhii poporului evreu face parte şi Iosif, fiul lui Iacob.

Iosif era fiul cel mai mic al lui Iacob, dintre cei zece feciori, pe care îi avea acesta atunci. La vârsta de 17 ani, el era foarte îndrăgit de părinţi şi, ca dovadă a dragostei lor, aceştia i-au făcut o haină aleasă, fapt ce a sporit invidia fraţilor săi.

Odată, Iosif a avut un vis: el lega snopi la ţarină, cu fraţii săi, iar snopii fraţilor săi, s-au închinat snopului său. Povestind visul, ura fraţilor săi s-a mărit, spunându-i: „Ai să domneşti poate peste noi? Sau poate ai să ne stăpâneşti?”

După un timp, Iosif a avut un alt vis, în care soarele, luna şi unsprezece stele, se închinau lui. Ura fraţilor creşte, iar tatăl îi zice: „Ce înseamnă visul acesta...? Au doară eu şi mama ta şi fraţii tăi vom veni să ne închinăm ţie până la pământ?”, păstrând însă aceste cuvinte în inima lui.

Fraţii săi au plecat cu turmele la Sichem, iar Iacob l-a trimis pe Iosif la fraţii săi, spre a vedea de sunt sănătoşi. El a plecat şi îşi găseşte fraţii la Dotain. Văzându-l că se apropie, aceştia au zis: „Iată visătorul! Haideţi să-l omorâm şi să vedem ce se alege de visurile lui!”

Dintre toţi, doar Ruben îi ia apărarea şi îşi convinge fraţii să arunce pe Iosif într-un puţ, până ce vor hotărî ce vor face cu el, dar gândul său ascuns era de a-l scoate pe Iosif, pe ascuns, din puţ şi să îl trimită acasă, la tatăl lor. Puţurile din acele părţi erau de două feluri: unele erau săpate spre a ajunge la apă de băut, iar altele erau de fapt rezervoare pentru apa pluvială, dar şi unele şi altele erau săpate în formă de trunchi de con, cu baza mică sus şi dacă se afla cineva într-unul, nu putea ieşi fără ajutor din afară.

Se pare că Ruben a plecat mai apoi, pentru câteva ore şi, în lipsa lui, a trecut pe acolo, dinspre Galaad, o caravană de ismaeliţi, care duceau spre Egipt, pe cămile, balsam, tămâie şi smirnă. Iuda a propus atunci fraţilor săi ca să-l vândă pe Iosif acestor ismaeliţi, fapt ce s-a întâmplat, suma primită fiind de douăzeci de arginţi. Această vânzare ne duce cu gândul la o alta, de mai târziu, când tot un Iuda, va vinde pe un alt mare nevinovat, tot pentru arginţi, dar pentru o sumă mai mare, anume 30 de arginţi.

Pentru că era necesară o justificare în faţa tatălui lor, fraţii au înjunghiat un ied şi cu sângele lui au uns haina lui Iosif, ducându-o apoi acasă, lui Iacob şi spunându-i că au găsit-o. Iacob a plâns mult pe fiul său, crezându-l mort, şi-a rupt hainele în semn de doliu şi spunea:” Plângând, mă voi coborî la fiul meu, în iad.”

Ajunşi în Egipt, negustorii au vândut pe Iosif lui Putifar, comandantul gărzii lui Faraon, la curtea căruia Iosif a rămas circa 11 ani; în scurt timp, el câştigă încrederea dregătorului, care îl face mai mare peste toată casa lor. Această poziţie îi permitea lui Iosif să intre liber în casa acestuia, pentru diverse activităţi.

Odată, femeia lui Putifar, îi cere lui Iosif să păcătuiască cu ea, dar acesta refuză categoric: „Stăpânul mi-a dat pe mână toate cele ale casei lui, dar femeia lui nu mi-a dat-o. Cum să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea Dumne-zeului meu?”

Femeia a insistat, apucându-l de haină, dar Iosif s-a smuls şi, lăsând haina în mâinile ei, a fugit gol, în curte. Din răzbunare, dar şi pentru salvarea situaţiei create, aceasta a început să ţipe, spunând apoi lui Putifar că evreul adus de el a încercat să o necinstească, că ea a ţipat şi acesta a fugit fără haină.

Putifar s-a mâniat şi, fără a mai cerceta, l-a aruncat pe Iosif în temniţă.

Dumnezeu a fost însă cu Iosif şi a făcut ca în scurt timp să capete trecere înaintea mai-marelui temniţei, care a dat temniţa pe mâna lui.

După un timp, în temniţă au fost aduşi mai-marele pitar şi mai-marele paharnic de la Curtea lui Faraon. Aceştia deţineau funcţii de încredere, care erau şi mari ranguri boiereşti, întreaga aprovizionare a Curţii fiind încredinţată lor. Ei erau datori să aibă totdeauna furnizori de mare încredere, spre a nu pune viaţa Faraonului în primejdie şi se pare că lipsa unor verificări temeinice a alimentelor a făcut ca ei să fie aruncaţi în temniţă.

Într-o dimineaţă, Iosif a găsit pe cei doi trişti şi neliniştiţi şi, după ce i-a întrebat de pricina acestei stări, ei au spus că au avut câte un vis pe care nu pot să-l tâlcuiască. Egiptenii puneau mare preţ pe vise, considerând că toate vestesc viitorul şi întotdeauna căutau să le interpreteze. Pentru aceasta erau oameni anume pregătiţi, care interpretau, doritorilor, datele fiecărui vis, dar cei doi, fiind închişi, nu aveau acces la tâlcuitorii „profesionişti”

Iosif i-a îndemnat să-i spună lui visurile, deoarece tâlcuirile sunt de la Dumnezeu.

Mai-marele paharnic a visat o coardă de vie, care avea trei viţe; aceasta a înverzit, a înflorit şi strugurii crescuţi apoi din ea, s-au copt. După aceasta, a luat un strugure, pe care l-a stors în paharul lui Faraon şi acesta l-a primit. Iosif i-a tâlcuit visul, arătându-i că în trei zile Faraon îl ava repune în funcţia sa. Apoi, l-a rugat să pună un cuvânt şi pentru el, ca să-l scoată din temniţă, fiindcă este nevinovat.

Mai-marele pitar a visat că avea pe cap trei panere cu pâine; în cel de sus erau felurite aluaturi, din cele de care mânca Faraon, iar păsările cerului ciuguleau din ele. Acestuia, Iosif i-a arătat că peste trei zile Faraon îl va ucide, spânzurându-i apoi trupul pe un lemn spre a fi mâncată carnea lui de păsările cerului. Tâlcuirea era cutremurătoare, nu atât pentru moarte, cât pentru alt aspect: egieptenii credeau în viaţa viitoare, când sufletele vor căuta trupurile care le-au găzduit. Dacă trupurile erau în bună stare, sufletele se reinstalau în ele, dar dacă erau degradate, sufletele, neavând unde se instala, erau condamnate la rătăcire veşnică şi la statutul de slugi ale celorlalţi. Deci, pedeapsa pitarului nu privea doar lipsirea de viaţa aceasta, ci ea ţintea şi la viaţa lui viitoare.

Tâlcuirea lui Iosif s-a împlinit întru totul, dar, odată eliberat, paharnicul a uitat de promisiunea făcută lui Iosif.

La doi ani după aceasta, Faraon a visat că stătea lângă un râu, din care au ieşit şapte vaci grase, ce păşteau pe mal; după ele au ieşit şapte vaci slabe, care au mâncat pe cele grase. Faraon s-a trezit şi apoi a adormit, visând că dintr-o tulpină se ridicau şapte spice frumoase şi pline, după care au ieşit alte şapte spice, seci şi pălite, care au mâncat pe cele grase.

Toţi magii Egiptului şi înţelepţii lui Faraon au fost chemaţi a doua zi spre a tâlcui visul şi, abia atunci când nimeni nu a reuşit, paharnicul şi-a adus aminte de Iosif.

Chemat de Faraon, Iosif a arătat că cele două vise sunt unul, prin care Dumnezeu arată acestuia ce voieşte să facă.

Cele şapte vaci grase şi cele şapte spice pline sunt şapte ani de belşug, iar vacile slabe şi spicele seci sunt şapte ani de foamete. Visul a fost dublu, pentru a arăta că Dumnezeu este ferm hotărât să-l împlinească.

Iosif a îndemnat apoi pe Faraon să aleagă un bărbat priceput, care să poată aduna în cei şapte ani de belşug a cincea parte din toate roadele Egiptului, pe care să le depoziteze, spre a fi provizii în anii de foamete ce vor urma.

Reacţia Faraonului a fost pe măsură: a spus lui Iosif că, deoarece Dumnezeu i-a descoperit lui cele viitoare, el este cel mai potrivit pentru această însărcinare. Aşa că a rânduit ca Iosif să fie al doilea în regat, după Faraon, i-a pus în deget inelul cu sigiliul regal, la gât i-a aşezat lanţ de aur şi l-a îmbrăcat în haine de vison; a poruncit apoi, să fie plimbat cu a doua trăsură a sa, iar slujitorii să alerge înainte şi să poruncească mulţimii să îngenuncheze. Apoi, după cum era tradiţia egipteană, Faraon a schimbat numele lui Iosif în Ţafnat Paneah. Iosif era acum în vârstă de 30 de ani.

In anii de belşug, Iosif a strâns provizii pentru întregul popor. În scopul acesta, a poruncit să se construiască magazii noi, circulare (ruinele unora se păstrează încă) şi tot poporul a cedat a cincea parte din recoltă.

Dumnezeu a făcut ca recoltele să fie însă neobişnuit de mari, astfel încât nimeni nu a fost lipsit, din cauza dijmei. Proviziile adunate au fost în cantitate atât de mare, încât dădeau pe afară din magazii şi nu li se mai putea ţine socoteala.

După şapte ani de belşug, a început seceta. Populaţia a terminat repede alimentele, aşa încât toţi au fost lipsiţi şi au fost nevoiţi să cumpere de la Iosif, care dăduse dispoziţie ca nimeni să nu obţină alimente, până nu va fi văzut de el. Terminând banii şi-au vândut pământurile, ca să aibă ce mânca, astfel încât Faraon a ajuns peste măsură de bogat, datorită lui Iosif. (După încetarea foametei, Iosif a dat oamenilor pământul înapoi, spre a-l munci, ca şi cum ar fi al lor, urmând ca să dea lui Faraon a cincea parte din recoltă, anual.)

Foametea a cuprins şi ţările din jur, aşa că şi locuitorii acelora veneau în Egipt ca să cumpere mâncare.

Nici Canaanul nu a fost ferit de foamete. Iacob, auzind că în Egipt sunt bucate, a trimis pe zece din fraţii lui Iosif, să meargă spre a cumpăra grâu de acolo. Ultimul său fiu, pe nume Veniamin, născut după dispariţia lui Iosif, a fost oprit acasă.

Iosif şi-a cunoscut fraţii, amintindu-şi şi de visele sale, dar ei nu l-au recunoscut pe Iosif în bărbatul măreţ din faţa lor.

Pentru început, Iosif nu s-a făcut cunoscut lor, ci i-a acuzat de spionaj. Speriaţi, aceia au spus că nu sunt spioni, ci sunt fraţi. Iosif a ripostat, spunând că nu pot fi fraţi, deoarece nimeni nu poate avea atâţia copii. Fraţii au răspuns, arătând că au fost doisprezece, nu doar zece, dar unul este acasă, cu bătrânul lor tată, iar altul s-a pierdut.

Iosif nu s-a arătat a-i crede, dar, spre a se convinge, i-a anunţat că vor rămâne prizonierii lui, în afară de unul, care va merge acasă şi se va înapoia cu fratele mai mic, Veniamin, ca dovadă a sincerităţii lor. După acestea, i-a închis trei zile, apoi le-a comunicat că doar unul va rămâne ostatec, iar ceilalţi vor merge acasă cu grânele cumpărate, spre a nu suferi de foame familiile lor, după care să se întoarcă, aducându-l şi pe Veniamin. [Toate aceste discuţii, Iosif le-a purtat cu ajutorul unui translator (traducător), nearătându-se a cunoaşte limba fraţilor săi.]

După aceasta, a pus ca Simeon să fie legat, din mijlocul fraţilor săi, pe când aceştia, fără a şti că sunt înţeleşi de Iosif, ziceau unul către altul, că li se întâmplă acestea ca pedeapsă pentru comportarea lor faţă de Iosif.

Sacii fraţilor au fost umpluţi cu grâu şi, din porunca lui Iosif, în sacul fiecăruia, a fost pus în secret, argintul plătit pentru grâu, după care fraţii au plecat acasă.

Mare a fost surpriza tuturor atunci când au gfăsit argintul în saci, dar mai mare a fost supărarea lui Iacov atunci când a înţeles că, după ce a pierdut pe Iosif, l-a pierdut şi pe Simeon şi, mai dureros, era în pericolul de a-şi pierde şi pe Veniamin!

În al doilea an de foamete, pe când proviziile erau pe sfârşite, fraţii au fost trimişi de Iacov în Egipt, să cumpere bucate, dar aceştia au amintit lui Iacov că nu pot merge fără Veniamin, altfel nefiind primiţi de „stăpânul ţării” aceleea. A intervenit apoi şi Iuda, care s-a pus chezaş în faţa tatălui lor, pentru fratele lor Veniamin: „Răspund eu de el. Din mâna mea să-l ceri!”

Silit de împrejurări, Iacov a acceptat plecarea lui Veniamin, sfătuindu-şi fiii să ia daruri din roadele pământului pentru omul acela şi dându-le argintul vechi, despre care credea că a fost pus din greşeală, precum şi argint nou, pentru alt grâu, i-a trimis în Egipt.

Iosi i-a văzut venind şi a poruncit ispravnicului casei lui (administratorul) să conducă în casă pe acei oameni şi apoi, să pregătească mâncare, fiindcă la amiază el va mânca împreună cu ei.

Nu mică a fost spaima fraţilor când s-au văzut conduşi în casă! Neaşteptându-se la o aşa cinste, au gândit că sunt arestaţi din cauza argintului găsit în saci, aşa că s-au adresat ispravnicului, spun-ndu-i că au adus argintul de data trecută, găsit de ei în saci şi că au şi alt argint, pentru noile cumpărături. Acela le-a zis să fie liniştiţi, fiindcă el şi-a primit argintul cuvenit de la ei.

Iosif a venit la ei, întrebându-i de tatăl lor, s-a adresat lui Veniamin apoi a plecat în camera sa, deoarece simţea nevoia să plângă.

S-a întors, apoi, la fraţii săi şi s-au aşezat la masă, provocându-le mirare, atunci când i-a aşezat, pe fiecare după vârsta sa.

După ce au mâncat, Iosif a poruncit ispravnicului să umple sacii cu grâu, la gura fiecărui sac să pună argintul plătit, iar în sacul lui Veniamin, să pună cupa lui de argint, ceea ce s-a şi făcut Egiptenii puneau mare preţ pe ghicirea viitoruluii şi, se pare, că şi Iosif avea astfel de preocupări. Cupa de argint a lui Iosif era de mare valoare, nu doar materială şi artistică, ci şi spirituală, deoarece, în ea, Iosif ghicea viitorul (sau crea impresia egiptenilor că face aceasta); acuzaţia pentru un astfel de furt era, cu adevărat, foarte gravă.

La scurt timp după plecare, fraţii au fost ajunşi de slujitorii lui Iosif, care i-au acuzat de furtul cupei. Reacţia acestora a fost vehementă, protestând pentru faptul că ei, care s-au bucurat de asemenea cinste şi au prânzit cu Dregătorul, să primească o asemenea acuzaţie. Auzind că cel care a furat va fi rob, ei au supralicitat, declarând că acela va muri, iar ei, cu toţii, să fie robi.

Încrederea lor s-a transformat în consternare şi apoi în jale adâncă, atunci când cupa a fost descoperită în sacul lui Veniamin şi, în plânsete, s-au întors cu toţii în Egipt.

Iosif li s-a adresat cu asprime, certându-i că i-au întors binele cu rău; le-a spus că Veniamin va fi oprit, iar ei, însoţiţi de escortă, vor pleca la casele lor. Ruben a plâns, arătând că păţesc aceasta din cauza faptei lor faţă de Iosif, care, dacă ar mai trăi, s-ar bucura acum, văzându-se răzbunat.

A intervenit Iuda, arătând că în casa lor nu au existat astfel de purtări, dar, în faţa evidenţei, trebuie să accepte că, Veniamin, ca mai mic, s-a lăsat atras de strălucirea cupei, furându-o. Dar el s-a pus garant înaintea tatălui, că fiul mai mic al aceluia, va ajunge acasă nevătămat, aşa că, pentru a nu spori mâhnirea tatălui care şi-ar vedea pierdut fiul cel mai iubit, Iosif să dea dovadă de milostivire şi să-l oprească pe el, Iuda, fie pentru a-l executa, fie pentru a-l face rob.

Iosif a fost înduioşat şi a dat afară pe slujitorii egipteni, spre a putea vorbi nestigherit cu fraţii săi. Li s-a adresat în evreieşte, arătând cine este şi că vede cele întâmplate atunci ca pe voia lui Dumnezeu Care, a vrut ca prin el, să le scape familia de la moarte.

După ce a dat daruri fraţilor, i-a îndemnat să meargă acasă şi să se întoarcă, aducând pe tatăl şi pe toţi ai lor, deoarece foametea va dura încă cinci ani.

Auzind cele spuse de fiii săi, Iacov nu a crezut, dar, văzând căruţele egiptene şi darurile trimise, a înţeles adevărul şi a zis: „Destul, fiul meu Iosif trăieşte! Voi merge să-l văd mai înainte de a muri!”

Iacob a adus apoi jertfă lui Dumnezeu, la Beer-Şeba şi Dumnezeu i s-a adresat în vis, îndemnându-l să meargă în Egipt, pentru că îl va însoţi şi va face din el, acolo, neam mare.

După aceasta, Iacov a intrat în Egipt, fiind cu toţii în număr de 66, fără a socoti femeile şi copiii.

Iosif şi-a întâmpinat familia la Ieroonpolis (Oraşul eroilor), apoi Iacov a fost primit de către Faraon. Acesta a fost impresionat de aspectul lui Iacov şi l-a întrebat câţi ani are. Iacov a răspuns că 130 de ani, completând apoi, că părinţii săi au trăit mai mult.

Iosif a fost întrebat de Faraon ce viaţa duc fraţii săi. Iosif a arătat că aceştia sunt păstori iscusiţi. Prin răspunsul acesta, Iosif dorea să fie sigur că evreii nu vor fi asimilaţi etnic de către egipteni, deoarece păstoritul era interzis în Egipt, iar păstorii erau dispreţuiţi. Faraon a dispus atunci ca evreii să primească pământ la marginea ţării, anume ţinutul Goşen, undde aceştia s-au şi stabilit.

Iacov a mai trăit 17 ani (130+7=147) şi, înainte de sfârşit, şi-a binecuvântat copiii, pe fiecare în parte, spund că urmaşii lor vor locui în Canaan. A rostit şi o profeţie mesianică, atunci când l-a binecuvântat pe Iuda: „Nu va lipsi sceptrul din Iuda...până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele”.

Iacov a fost îmbălsămat de doctorii egipteni şi a fost plâns de tot poporul egiptean timp de 70 de zile. Apoi, însoţit de toţi dregătorii egipteni şi de fraţii săi, urmând porunca tatălui său, Iosif a dus trupul tatălui la peştera Mac- Pela şi, după ce l-au plâns încă şapte zile, l-au îngropat acolo.

Fraţii lui Iosif s-au temut să se întoarcă în Egipt, ca nu cumva Iosif să se răzbune, dar acesta i-a convins că are cele mai bune gânduri cu ei, convingându-i să se întoarcă în Egipt

Iosif a murit la vârsta de 110 ani, cerând fraţilor ca să ia cu ei şi osemintele sale, atunci când se vor reîntoarce în Canaan. După ce a fost îmbălsămat, trupul său a fost îngropat, într-un sicriu, în pământul Egiptului. (Evreii nu practicau îmbălsămarea, Iacov şi Iosif fiind singurele cazuri cunoscute de îmbălsămare).

Fraţii lui Iosif au fost următorii: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Neftali, Gad, Aşer, Veniamin.

Ei vor mai rămâne în Egipt o perioadă, dar, după moartea lui Iosif ei au fost înrobiţi de egipteni, robie care va înceta în timpul lui Moise.

Dintre patriarhii Vechiului Testament, Iosif este o figură aparte. El este cel ace a salvat de foamete rudeniile sale şi s-a arătat bun cu fraţii săi, deşi aceştia i-au făcut rău. Prin nevinovăţia şi prin vânzarea ce a suferit-o, el a fost sens tipic (prefigurare) pentru Hristos.

Prin bunătatea, prin cuminţenia şi răbdarea sa, el s-a făcut pildă şi pentru noi, creştinii, că Dumnezeu nu lasă niciodată pe cei care care urmează voia Sa.