PREA  MULTE  BISERICI ?


Au trecut cincisprezece ani de atunci. De la anii aceia,  numiţi „de comunism”. Ani, despre care vorbesc cu regret bătrânii, cărora nu le ajunge pensioara de la o lună la alta….
Ani care ţineau rafturile goale, dar în care, mai toată lumea, se putea descurca… Ani pe care îi plâng acum şomerii, amintindu-şi cum erau obligaţi atunci cu toţii să muncească, spre a nu fi arestaţi pentru parazitism social….  Ani despre care ascultă uluiţi acum, elevii şi studenţii, prinşi într-un sistem de învăţământ aflat în cădere liberă.
S-au făcut multe lucruri bune atunci, spun nostalgicii de la colţ de stradă: metrou, blocuri de locuinţe, canal,  locuri de muncă, păi, cum altfel? Ce, dom`le, nu era bine? Era! Aplombul le este redus însă, de ceilalţi. Au şi ei multe de spus: nu mai ţineţi minte cum se oprea curentul în fiecare seară? Dar cum tremuram de frig în apartamente şi mai trebuia să-l şi aplaudăm pe cinicul de  Ceauşescu atunci când ne-o trântea: „să mai luăm o haină pe noi, dacă ne este frig!”? Ba se bagă în vorbă şi unul cu un splendid nas liliachiu: am şi eu una de spus, oful meu, până la ora zece nu se vindea nimic de băut! Dar circulaţia duminicală, una da şi una nu, dar benzina la cotă, dar teama de a vorbi şi de a critica, dar graniţele închise atunci, dar Legea 18, la care puteai pierde totul, dar programul TV de doar două ore, dar securitatea atotascultătoare şi atoturmăritoare, dar demolările, fraţilor, că nu erai sigur pe căsuţa ta, muncită de tine şi te puteai trezi oricând la bloc?
Multe astfel de discuţii se aud, oriunde ai merge, dar nu noi avem calitatea de a aprecia dacă atunci era bine sau rău, dacă astăzi este bine sau este rău. Şi binele şi răul sunt relative, spun unii, în funcţie de punctul în care te poziţionezi. Pentru noi însă, ca neam creştin-ortodox, binele înseamnă a face voia lui Dumnezeu, a căuta apropierea de El, Binele suprem, iar răul înseamnă căderea, înseamnă patimile, înseamnă mocirla păcatului, înseamnă unirea cu cel al cărui nume nu vreau să îl pomenesc aici. Deci iată, acestea sunt criteriile pe care oricine le poate aplica lui sau societăţii, spre a obţine o apreciere justă!
S-au schimbat multe. Urmând îndemnul unui cântec din perioada apusă, „Calcă, române, plin de mândrie/Ridică fruntea sus, tot mai sus” (pleonasmul nu îmi aparţine), vajnicii români au ajuns acum să calce în picioare întreaga Europă, devenind căpşunari vestiţi şi invidiaţi de copiii rămaşi în ţară, ajungând, la propriu vorbind, să construiască şi castele în Spania, dar pentru alţii; au ajuns să spele rufe străine, să plimbe căţeluşi pretenţioşi şi să împartă cu responsabilitate porţii de Whiskas suculent mâţelor miorlăitoare în limbi străine ( de ce oare a zburat acum, gândul meu, la pilda Fiului Risipitor?).
Mai trist, mulţi ajung să îşi lepede credinţa şi se roagă în legea acelora…
Unde eşti, Brâncovene, ca să le spui , să ştie şi ei, că ţi-ai pus capul pe butuc, scăldându-ţi tâmpla sură în sângele copiilor tăi, că ai preferat moartea demnă, martirică, decât să te lepezi de credinţă?
Vino tu, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi spune-le, cum, în momente grele, luai putere de la Părintele Daniel, care sihăstrea în munţii Neamţului şi porneai apoi în luptă, ca un bour, spulberând pe cei care doreau să ne schimbe Legea, după care „pohteai” să te închini într-o nouă biserică sau mănăstire, ridicată în slava Celui care îţi întărea braţul!
Veniţi voi, Părinţi sfinţi, Cuvioşi, Martiri români şi spuneţi-le acelora, tare şi răspicat, ca să o ştie, să o ţină minte: nu ştiţi ce pierdeţi! Pierdeţi legătura cu moşii şi strămoşii; pierdeţi pe Dumnezeu; pierdeţi mântuirea. Pentru un blid de linte!
Întrebăm deseori pe cei care muncesc prin cele ţări: Voi unde vă rugaţi? Stupoare: se roagă uneori, acasă. Unii, puţini, duc dorul bisericilor ortodoxe, dar celor mulţi, nu le pasă. Cu nonşalanţă, mai intră în câte o biserică catolică, ba îşi botează şi copiii în ele, ca apoi să întrebe cu candoare: „Dar ce rău am făcut?” Veniţi în ţară cu copiii botezaţi în rit catolic,  au uneori şi ghinionul de a întâlni vreun părinţel ortodox, uneori venerabil, ca vârstă, care  le declară că nu trebuie să îşi facă probleme, deoarece noi recunoaştem botezul catolic.
Taică părinte, Prea Cucernice, dacă te recunoşti aici, atât mai ţii minte din şcoală? Nu ai auzit că la catolici nu se fac exorcizări la botez? Nu ştii că ei nu administrează Mirungerea decât la 7 ani şi că nu împărtăşesc copiii până la vârsta aceasta? Cum de nu ai cerut să-ţi fie adus copilul, spre a completa ritualul, potrivit cerinţelor Bisericii Ortodoxe de Răsărit, al cărei slujitor eşti? Sau poate, mai şti, vei fi vrut doar să vezi ce reacţie vor avea alţi preoţi, vis-a-vis de astfel de probleme? Iată, aceasta este reacţia mea!
Să ne mire că, pe lângă preoţi indiferenţi, rămaşi (sau decăzuţi) la stadiul de cădelniţari, apar credincioşi care, emit de multe ori, judecăţi de valoare care pun în umbră pe slujbaşii în sutană? Credincioşii compară slujbele preoţilor, se informează şi apoi îşi pun întrebări: de ce părintele X face acatiste pentru femeile care avortează, iar părintele Y nu?; de ce unii părinţi reuşesc performanţa de a săvârşi trei sfeştanii într-una, iar alţii nu se pricep? Ce, au învăţat alt fel de carte? Unii fac pomeni în Săptămâna Luminată, de ce nu fac toţi?
Este de mirare că ei, credincioşii, discută? Nu ne mirăm, dar doare, atunci când credincioşii Bisericii Dreptmăritoare, strigându-şi unele nemulţumiri, ajung să critice, pornind de la puţinele cazuri concrete, preoţimea în general şi, mai apoi, Biserica. Doare mai mult însă faptul că această atitudine negativistă se pare că este concertată, dirijată adică.
De ce? Răspunde Hristos: „Bate-voi Păstorul şi se va risipi turma!”
De cine? „Se vor ridica prooroci mincinoşi…”
Ce avem de făcut? „Să stăm bine, să stăm cu frică” şi nu uitaţi că „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni pe voi şi minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră” Şi, mai este una: fraţilor preoţi, nu trebuie să oferim ocazia de a fi bârfiţi. Societatea are multe pretenţii de la noi,  de oferit, nu ne oferă mare lucru, dar nu trebuie uitat ce aşteaptă Hristos de la noi: „voi sunteţi sarea pământului  şi lumina lumii!”  Să fim!
Mulţi se declară nemulţumiţi de preoţi: că cer contribuţii, că impun taxe pentru servicii, că fac prea multe slujbe, sau că fac prea puţine, că nu se implică sau prea se implică în plan social. Uită să precizeze însă, plângăcioşii, răii şi pârâcioşii, ei, care repetă, spiritual vorbind, păcatul lui Ham, fiul lui Noe: ei cine sunt? Ce statut au ei în Biserică? Se roagă? Postesc? Primesc Sfintele Taine? Îşi pleacă fruntea, smerit, în vreo biserică? Aprind, uneori măcar, o lumânare? Spre a fi sinceri până la capăt, răspunsul este un categoric Nu!
Lor nu le pasă de preoţii cei mulţi, oneşti, demni, cu frică de Dumnezeu şi cu respect pentru cei din jur, de cei care înţeleg preoţia ca o jertfă continuă şi care ard pe altarul răbdării şi al renunţării, de cei care se roagă sincer în catedrale sau în schivnicii, de cei la care atâţia credincioşi află cuvânt de alinare, cuvânt de mângâiere, cuvânt de întărire…Lor le place mocirla, le place noroiul cu care aruncă, murdărind şi spurcând totul în jurul lor.
Le-a căşunat acum pe biserici: sunt prea multe! Nu mai au loc de ele! Se încurcă în hramuri! Şi mereu apar altele. Se văd puşi în postura măgarului lui Buridan, care nu ştia, biet animal legat, ce să aleagă întâi: apa sau fânul, aflate la distanţă egală de boticul lui şi care a murit de foame şi de sete. La ce biserică să meargă ei, cum să aleagă, dacă sunt prea multe? Şi atunci îşi strigă tare neputinţa, ca să se audă.
Desigur, ei nu se interesează cum poate face faţă un preot dintr-o parohie nou înfiinţată , tuturor nevoilor şi obligaţiilor care apar. Nu se interesează, ca să ştie ce brumă de bani primeşte el, om al muncii, de la Bugetul de stat şi cum îi legumeşte cu greu, de la o lună la alta. Ce-i pasă lui că preotul şi cântăreţul, cotizează la asigurările sociale, de pe urma cărora beneficiază şi el? Prea mulţi preoţi! Mai vor bani şi de la stat? Nu le mai ajunge? Nu se mai satură? Prea multe biserici! Să nu se mai construiască!
Chiar aşa, de ce nu vor ei biserici? Când cineva doreşte o maşină nouă, se interesează de preţ, de consum şi de performanţele ei; când vrea cineva un televizor nou, întreabă  despre numărul de canale pe care le recepţionează; când un elev doreşte să înveţe într-un liceu de informatică, va întreba câte calculatoare sunt la clasă şi, în toate aceste cazuri, omul va alege alternativa care îi oferă satisfacţie maximă.
Atunci când vorbim însă, despre biserici, vorbim despre moralitate.
Vorbim despre bunătate.
Vorbim despre iubire.
Vorbim despre credinţă dreaptă.
Vorbim despre moşii, despre strămoşii noştri.
Vorbim despre sfinţi.
Vorbim despre Dumnezeu şi despre legătura noastră cu El. Legătură ce se face, mai ales, în Casa lui, care este biserica. În biserică ne întâlnim cu Dumnezeu, în biserică vorbim cu El, în biserică ne împărtăşim cu El.
Ne bucurăm atunci când, la nevoie,  întâlnim multe telefoane publice, chiar unul lângă altul, de la care putem comunica iute celor dragi nevoile noastre, şi nu ne bucurăm de prezenţa acestor „telefoane” sfinţite, de unde putem comunica direct cu Dumnezeu, cu Maica Sa, cu sfinţii, cu îngerii, cu strămoşii? Si încă fără taxă.
Se pare că acestor negativişti nu le cade bine să vadă multe biserici, fiindcă le trezesc amintiri neplăcute, poate păcătoase; le aduc aminte că lui „acum” îi urmează  un „după” şi ei sunt prea legaţi de prezent; le aduc aminte lor, bisericile, despre legea echilibrului, echilibru ce va fi, neapărat, restabilit, acum sau după… Prezenţa bisericilor le aduce aminte de virtuţi, dar lor, le place desfrâul; bisericile strigă la ei, cerându-le să fie buni, dar lor, le place răutatea, „homo hominis lupus est”.
Să se roage? Nu, ei vor doar să poruncească şi în biserică, nu ai cui porunci. Au încercat, uneori, ba să şteargă Sfintele moaşte ale Cuvioasei Paraschiva cu spirt, spre a nu infecta anumite buze mai pretenţioase, ba să dea lege ca să interzică sărutarea icoanelor, care ar fi pline de microbi, ba să se facă economie naţională la înmormântări şi să fie folosit doar un sicriu cu care să fie dus mortul până la groapă şi apoi să fie păstrat pentru altă înmormântare, dar nu au reuşit.
Ei poruncesc chelnerilor, femeilor uşoare, valeţilor şi argaţilor, declaraţi sau nedeclaraţi şi, grosolani, neciopliţi, cu mâinile vârâte adânc în buzunare, cu ţigara în colţul gurii şi cu căştile în  urechi, încearcă să fie subtili. Fini. Să epateze. Au vocabular ales, cu împrumuturi din Ferentarii Bucureştilor sau din buzoianca Similească, cu „să moară mama”, cu apelative argotice.
Ei nu vor biserici. Nu au nevoie de ele. Ei vor să fie multe, multe baruri. Multe de tot, unul lângă altul, spre a putea sări cu uşurinţă, de pe pragul unuia, direct pe al altuia. Baruri, cârciumi, bodegi, unde să fumeze, unde să bea fineţuri, unde să asculte manele date la maximum şi unde toţi să se încline în faţa lor, „să trăiţi, dom` şef !” Nişte circari! Pâine şi circ!
Ce-i drept, apelează şi ei la preoţi, să fie, acolo, cât mai mulţi pentru o cununie, la înmormântări, la sfinţirea câte unui sediu că, de, nu se ştie şi apoi, prinde bine la imagine.
Ca să fie, bieţii de ei şi mai supăraţi, hop şi Catedrala Neamului! Alta? Păi nu sunt destule? Îi supără că este vorba despre catedrala Neamului Românesc, o catedrală unificatoare. A, dacă era a neamului prost, le-ar fi plăcut, s-ar fi simţit în ea ca acasă. Dar o catedrală care să vorbească răspicat, tuturor, despre valorile multiple ale Ortodoxiei Naţionale, valori pe care ei nu le pot înţelege, fiindcă nu pricep că trebuie trăite, îi deranjează. Şi brusc, şi-au adus aminte că le place iarba din parcul Carol, pe care ar strivi-o noua construcţie şi nu aceea pe care o pârjolesc şi o calcă ei în picioare, când merg la „iarbă verde”
Şi apoi, spun grijuliu, o astfel de catedrală costă mult bănet, chiar dacă nu atât cât au fraudat ei. Delicat, Biserica a declarat că nu va cere un ban de la Stat şi atunci le-au picurat  din ochii tociţi de atâtea necuviinţe privite, lacrimi calde şi caustice, de mila celor care ar fi putut fi ajutaţi cu aceşti bani.
Ca să vezi! De ce nu ar spune, mai bine, cum folosesc ei, banii lor? Ei pe cine şi cu ce ajută? Dar, mai ales, cum îi dobândesc? Sau, să spună altceva: cum de nu le este ruşine să mai apară în lume ei, aleşii, ei stilaţii care nu mai ştiu formula apei sau, de multa grijă pentru Neam şi Biserică, au uitat şi banala regulă de trei simplă, la fel cum au uitat şi Imnul Naţional?
Ei ştiu că moralitatea unui Neam este dată de numărul de biserici şi de aceea, nu le vor! Le-ar dărâma pe toate, dacă ar putea, nu doar câte a dărâmat Ceauşescu (numai în Bucureşti a dărâmat douăzeci). Ei vor să cultive depravarea, debandada, ura, duşmănia pe care le inoculează poporului în mod discret, insesizabil aproape, folosind mass-media, internetul şi orice altă metodă, căci scopul scuză mijloacele. Şi, pentru un ţel josnic, pot fi folosite mijloace decente? Niet!
Nimeni nu se plânge că sunt prea multe localuri, cârciumi şi baruri, prea multe discoteci, prea multe locuri de pierzare sufletească şi că acestea se înmulţesc mereu, cu scopul nedeclarat, dar sesizabil, de a distruge tânăra generaţie. Fără alternative solide, urmând  false modele americane, unii tineri decad. Cad şi se pierd, fără a-i păsa cuiva de ei.
Avem însă şi copii deştepţi, olimpici, mulţi – internaţionali. Cu ei ne mândrim, sunt ai noştri, vârful de aisberg al Neamului nostru, dar ce auzim că se oferă lor, celor merituoşi? Credeţi cumva că abonamente la reviste? Sau burse? Sau cărţi  de pe care să studieze? Sau calculatoare performante?
Nu! Citiţi, fraţilor şi vă cruciţi: intrare gratuită la discoteci; întrerupere gratuită de sarcină; prezervative. Asta li se oferă! Ei, spuma, crema neamului nostru, „ajutaţi” să se piardă, încurajaţi să se distrugă; ei, mândrie naţională, îndemnaţi şi încurajaţi să devină… nimeni.
Sincer, mi-a fost jenă să scriu cele de mai sus, dar mi-e greu să nu văd că năvodul ruşinii pe care vor să îl arunce asupra noastră, este de fapt, al lor.
Ruşine, Domnilor, că puteţi gândi aşa, probabil că oferiţi ceea ce Vă face vouă plăcere;
Ruşine  vouă, că doriţi să ne distrugeţi copiii, adică pe cei care mâine, vor fi în locul nostru şi vor dispune de noi, dar şi de voi!
Ruşine, că tăvăliţi în noroi, cu botinele voastre spurcate , toate valorile morale şi religioase, care ne-au ţinut ca neam, până acum.
Vă este atât de greu să înţelegeţi? Suntem români şi creştin-ortodocşi, în acelaşi timp. Reveniţi la sentimente mai bune, ca să nu vă pună Istoria la colţ. Apropiaţi-vă de Biserică fiindcă adevărata putere, de aici se ia. Nu căutaţi să îi faceţi rău, căci fapta rea este un bumerang: se întoarce întotdeauna spre a păli pe cel care a iniţiat-o. Credeţi că o puteţi desfiinţa? Eroare gravă domnilor, din câţi au încercat, nimeni nu a reuşit să doboare Biserica, deoarece în Ea trăieşte Hristos  .
Nu vă place morala? Nu vă place Biserica? Treaba voastră! Vedeţi-vă însă de ale voastre, aşa cum sunt şi nu mai încercaţi să stricaţi şi pe alţii.
Şi, mai ales, lăsaţi Biserica în pace, fiindcă  Ea se roagă pentru toţi oamenii şi, cu cât mai multe altare, cu atât mai bine şi pentru voi…


Preot. Profesor Turcu Laurenţiu