De cateva zile, o stire tine capul de afis al mass media: un preot si-a omorat copiii, apoi s-a sinucis. Se dau apoi fel de fel de amanunte, care umplu de satisfactie setea de senzatii tari a poporului. Sau, ma rog, a unei anumite categorii umane. Se pun intrebari retorice si se dau raspunsuri docte, fiecare ziarist este cel mai informat, mai-mai sa crezi ca a fost de fata.

Se vorbeste de boala grava a sotiei omului, fara pic de delicatete: trebuie sa stie toata lumea ca doamna are cancer, calcand cu bocancii manjiti de noroi si alte cele in sufletul acesteia, care nu ar fi vrut, poate, ca suferinta ei sa fie facuta publica. Se vorbeste de starea depresiva a pastorului si de dorinta acestuia de a-si trimite copiii alaturi de mama lor. Dar, ziaristii de tot rasul, uita ca mama copiilor era acasa si ii astepta sa vina, impreuna cu tatal lor. Sunt date amanunte medicale, care, de fapt, nu intereseaza pe nimeni, doar satisfac setea lor de sange si de crestere a tirajului.

Cert este ca un tata si-a omorat copiii, apoi s-a sinucis. Ca era invatator, strungar, economist, preot sau pastor, aceasta nu are nici o relevanta. Cu siguranta, locul de munca nu ar fi indemnat pe nimeni sa faca asa o grozavie.

Nu stiu ce a fost in mintea lui inainte si nici in sufletul lui dupa. Doi ingerasi au fost ucisi de tati al lor, care a uitat ca nimeni nu are dreptul sa ia viata cuiva. Nimeni! Dumnezeu a interzis clar lucrul acesta, in porunca a V-a din Decalog.

Prezenta unui copil insenineaza viata oricui, zambetul lui umple sufletul de bucurie. Lacrima de copil ? Puritate diamantina, a carei valoare creste exponential cu surasul de dupa impacare.

Iubesc copiii si ma bucur intotdeauna de ei, nu pot trece prin biserica, pe langa ei, fara a-i mangaia. Tin minte un copilas cu parul cret-cret, ce fremata in fiecare duminica in bratele mamei, care il aducea la impartasit. Fremata, cu ochisorii explozie de zambet si gurita larg deschisa in asteptare si nu se linistea, dupa ce il impartaseam, pana nu grebla cu manusita, de cateva ori, prin barba mea. Si, zau ca nu stiu cine astepta mai mult momentul acela, el sau eu? Acum, s-a mai marit putin si imi lasa barba in pace, dar la fiecare predica, vine fuguta cu inca doi copilasi, se lipesc cu totii de mine si stau asa pana la incheierea cuvantului de invatatura.

Asa sunt copiii, iubesc deplin si se daruiesc fara rezerve si, mai ales, iarta intotdeauna, asa cum cred ca si ce doi, de acolo de unde sunt, l-au iertat pe tati al lor. Tati, insa, nu se poate ierta, pentru ultimul pacat savarsit, pentru care nu poate exista iertare vreodata: sinuciderea. Fiindca sinuciderea este cel mai greu pacat, inseamna negarea deplina a lui Dumnezeu, inseamna substituirea autoritatii Lui supreme cu o alta, inferioara.

Pastorul trebuia sa traiasca, ar fi fost tratat sau poate inchis, trebuia sa-si poarte povara si sa-si duca deplin cainta. Prin cainta putea fi iertat, dar nu a vrut. Pentru toate celelalte pacate exista posibilitatea iertarii, dar pentru sinucidere – nu, fiindca nu mai este timp de pocainta ; sinucigasul moare savarsind pacatul, iar pacatul nepocait este moarte vesnica.

Imi aduc aminte ca am citit undeva despre o intamplare. S-a spanzurat un om si fapta lui a marcat un baietel din vecini. Si-a pus intrebarea, cam ce simte un om care se spanzura si si-a propus sa incerce si el aceasta senzatie, doar putintel, fara sa mearga pana la capat. A luat o franghiuta care era in casa, a facut un lat pe care si l-a trecut pe dupa gat, iar celalalt capat l-a legat de calorifer, incepand apoi sa traga inapoi. La un moment dat, mama lui, care era in camera vecina, l-a auzit urland ingrozit; a intrat in camera si l-a vazut pe baietel rosu la fata, proptit cu picioarele in parchet si impingand inapoi din toate puterile. Cu un cutit aflat la indemana, a taiat franghia care vibra si, dupa ce si-a linistit copilul, care plangea spasmodic, i-a cerut explicatii.

Ce a auzit ? Dupa ce franghia s-a intins bine si a vrut sa faca un pas in fata, spre a o destinde, din peretele cu caloriferul a iesit un om cu ochii rosii si cu o furca ce o tinea in mana se repezea spre ochii baietelului. Speriat, fiindca in fata nu putea merge si impingand in spate, franghia se strangea tot mai tare in jurul gatului, si-a dat seama ca poate muri si atunci a inceput sa strige, stiind ca mama este dincolo. In momentul in care mama a deschis usa, aratarea aceea a disparut.

Un tati si-a omorat copiii, apoi s-a spanzurat…. Cutremurator !

Este tare trista stirea aceasta, dar are bataie lunga si bine tintita : Biserica Ortodoxa. Se repeta obsesiv faptul ca omul acela a fost preot. Faaaaaals! Nu a o fost preot, a fost pastor. Chiar sa nu stie ziaristii ca unitarienii nu au preoti, ci pastori? Nu stiu ca preotie exista doar in Ortodoxie si in Catolicism si ca preotii sunt hirotoniti, ceea ce nu se intampla la cultele protestante sau neoprotestante ? Cultele neortodoxe nu sunt religii, nu au preotie, nici har si nici posibilitatea mantuirii, membrii lor sunt in ratacire si inselare. Chiar daca in adunarile lor se vorbeste de Dumnezeu, Dumnezeu nu este acolo, asa cum si despre mine se poate vorbi la colt de strada in absenta mea.

Nu voi afirma ca ceea ce s-a intamplat a fost din cauza ca a omul a fost unitarian, biserica lui nu putea invata asa ceva. Caderea a fost a lui, nu a bisericii din care a facut parte, asa cum nu ar fi fost nici a breslei avocatilor, sau economistiloir, sau altora, daca ar fi facut parte din ele.

Dumnezeu sa-Si faca mila si sa ne fereasca si pe noi de cadere!