SABIA CUVANTULUI

Îmi place, uneori, să gândesc de unul singur sau, mai pompos zis, să meditez. Cine nu o face? Privesc atunci în mine însumi şi îmi descopăr multe lipsuri: nu mă rog cât ar trebui, nu citesc suficient, nu scriu cât se aşteaptă de la mine, uneori sunt adeptul contrariilor. Acestea, împreună cu cele observate critic de alţii, plus cele ce pe nedrept îmi sunt puse în cârcă, fac parte din sinele meu.
Alteori, privesc şi în jurul meu. Îmi privesc enoriaşii, îmi observ confraţii şi înţeleg mai bine ce lipsuri am, pricep ce trebuie să fac şi, vai, ce trebuie să evit.

Am pus acestui articol titlul „Sabia cuvântului”, pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate efesenilor: „Luaţi şi coiful mântuirii, şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.”
Era scris înainte prin cărţile de biologie că ceea ce deosebeşte net pe om de celelalte vieţuitoare, este graiul articulat, respectiv folosirea cuvântului. Bineînţeles că cine face asemenea afirmaţii gândeşte simplist sau, mai grav, se adresează unor oameni pe care îi socoteşte simpli în gândire. Sau, poate că acei autori s-au autoanalizat şi au ajuns la concluzia că dacă şi-ar pierde graiul, ca urmare a unei boli, de pildă, ar regresa rapid la stadiul de animale. Problema lor ai cui urmaşi se cred!
Cuvântul este o armă, o armă redutabilă chiar. Prin cuvânt, omul intră în împărăţia cunoştinţelor, prin cuvânt se face educaţia, prin cuvânt se dă binecuvântarea, prin cuvânt intrăm în legătură cu Cuvântul, cu Dumnezeu; cuvântul aduce, din păcate şi blestemul, cuvântul poartă de multe ori vrajba pe aripile lui, cuvântul jigneşte, cuvântul ocărăşte, cuvântul dispreţuieşte. Drept a procedat înţeleptul şi cocoşatul Esop, atunci când, la porunca stăpânului de a găti ceea ce este mai bun şi, mai apoi, ceea ce este mai rău, a gătit doar limbă, văzută ca organ al cuvântului.
Slujirea preoţească înseamnă jertfă, rugăciune şi dăruire, dar se exteriorizează prin cuvânt. Slujbele, rugăciunile conţin, pe lângă gesturile liturgice şi folosirea intensă a cuvântului. Cuvânt vorbit, cuvânt cântat, dres cu sare, anume folosit pentru trezirea sentimentului religios şi conducerea sufletelor, din fior în fior, până la picioarele tronului Ceresc.
Cei vechi, acordau o atenţie deosebită folosirii cuvântului şi oratoria era o disciplină de studiu căreia i se  acorda o mare atenţie. Oratorul nu se mulţumea doar cu studiul emisiei vocale şi al dicţiei perfecte,, ci avea temeinice cunoştinţe de gramatică, de limbi străine, de ştiinţe profane şi de teologie, pentru că îşi respecta auditoriul. Atunci când se adresa lumii de la tribună, în agora, avea ceva de spus şi o făcea elocvent, elegant şi docent. Nu existau bâlbe, jigniri adresate ascultătorilor, ci exprimări cursive, elegante şi la obiect. Respectau pe cei din faţa lor şi aveau parte, la rândul lor, de respectul acelora.
Noi, preoţii, suntem mânuitori ai cuvântului şi cerem să ni se acorde atenţie şi respect atunci când vorbim, sau când slujim.
Aici apar uneori, probleme. Una dintre ele ar fi dicţia, deficitară la mulţi slujitori. Sunetele sunt pronunţate aiurea, molfăite, mestecate şi scuipate, finalul de cuvânt este absent şi credincioşii trebuie să şi-l închipuie. Unii preoţii mormăie în Sfântul Altar, timp în care credincioşii discută de ale lor, fără a dat atenţie cuvântului, neînţeles de ei.
Ei îşi respectă preotul, căci îl cunosc de-o viaţă, dar nu se folosesc sufleteşte în prezenţa lui. Chiar dacă le şi predică, vorbele lui sunt auzite doar de cei din faţă, care dau aprobator din cap, dar ar fi puşi în mare dificultate dacă ar trebui să repete cele spuse de preot.
Alţi, dimpotrivă, au calităţi vocale deosebite. Slujesc plini de aplomb, emfatici; renunţând la tradiţionalul recitativ liturgic, fac adevărate broderii vocale din ectenii şi, mai ales, la anamneză. Încântă urechile şi trezesc sentimente artistice, de face lumea eforturi ca să nu aplaude şi să nu-i biseze, dar acest stil nu îndeamnă la rugăciune, nu apropie pe om de Dumnezeu, ci îl opreşte în sferele pământeşti.