(330-379)

După înfiinţarea ei, în ciuda persecuţiilor, Biserica s-a dezvoltat impetuos. În sânul acesteia au fost întotdeauna mulţi oameni aleşi, care au avut o activitate deosebită şi care au influenţat decisiv progresul ei.

Unul dintre aceşti oameni este Sfântul Vasile cel Mare, a cărui personalitate domină secolul al IV-lea şi pe care Biserica îl prăznuieşte la 1 ianuarie.

S-a născut în Cezareea Capadociei (azi, Kaiseri, în Turcia). Părinţii săi, Vasile şi Emilia, au avut nouă fii şi o fiică, iar cinci dintre aceştia au fost trecuţi în rândul sfinţilor; bunica sfântului, Macrina, a avut o contribuţie notabilă în educaţia lui.

Studiază la Cezareea Capadociei, Constantinopol şi Atena, fiind coleg cu viitorul episcop Grigorie de Nazians. Avea să declare mai târziu că, prieteni fiind, cei doi nu cunoşteau decât două drumuri: la biserică şi la şcoală.

Un timp va practica retorica şi medicina, apoi primeşte botezul şi devine călugăr (monah), plecând apoi pentru un timp la Ierusalim, după care revine în ţară.

În anul 358, va înfiinţa o mânăstire de călugări pe malul râului Iris, în apropierea unei mânăstiri de maici pe care o înfiinţase sora sa Macrina.

Aici, el va alcătui „Regulile mari şi mici”, normative pentru viaţa călugărească până în zilele noastre şi, tot aici, ajutat de prietenul său Grigorie, pune bazele Filocaliei (culegere de texte despre frumuseţea vieţuirii creştine).

După şase ani de slujire preoţească, devine în anul 370, arhiepiscop al Cezareii Capadociei (unde păstoreşte până la moartea sa).

Acum va înfiinţa Vasiliada, primele instituţii filantropice (de binefacere) susţinute de Biserică: azile, spitale, refugii, cantină populară, casă pentru reeducarea fetelor decăzute, leprozerii, etc.

El va lupta şi pentru combaterea ereziilor (în special a arianismului), precum şi pentru păstrarea şi afirmarea credinţei ortodoxe.

Sfântul Vasile cel Mare a fost şi un erudit teolog, scrierile sale având conţinuturi diverse: dogmatică, ascetică, liturgică, canonice şi omiletice, dar un rol deosebit în viaţa Bisericii îl are Liturghia sa, care se săvârşeşte de zece ori pe an şi „Moliftele Sfântului Vasile” – rugăciuni de alungare a demonilor.

Se păstrează şi corespondenţa sa, formată din 366 scrisori şi, din acestea, una interesează ţara noastră în mod deosebit. Este vorba despre scrisoarea pe care Sfântul a trimis-o guvernatorului Dobrogei, Junius Soranus (se pare că erau rude), în anul 372 şi în care cere lămuriri asupra martiriului Sfântului Mucenic Sava Gotul, care a fost martirizat prin înecare în apele râului Museos (nume transformat cu timpul în Buzău) în acel an şi ale cărei sfinte moaşte le solicită pentru Biserica sa, numindu-le „mărgăritar de mult preţ”.

Sfântul Vasile cel Mare, rămâne unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi, operele sale teologice, precum şi activitatea sa filantropică, fiind puncte de referinţă în Biserică, până în ziua de azi.

Sfântul Vasile cel mare se bucură de o cinste deosebită din partea credincioşilor. Astfel, multe biserici au ca hram pe Sfântul Vasile, nenumărate icoane înfăţişează chipul său, mulţi bărbaţi şi femei poartă numele său.

Biserica îl cinsteşte de ziua numelui său, 1 ianuarie, precum şi pe 30 Ianuarie, cu ceilalţi doi mari teologi: Grigore şi Ioan; de asemenea, pe lângă ascultarea Moliftelor sale şi participarea la Liturghia concepută de el, credincioşii îl pot cinsti şi prin citirea, cu evlavie, a Acatistului său.