Chitaitori, rozatori si stricatori, soriceii, fac parte din viata noastra. Sfiosi uneori, iar alteori de-a dreptul obraznici, isi fac simtita prezenta unde si cand te astepti mai putin. Pe unde trec, lasa urme, olfactive si ... maslinute inconfundabile, ca si cum ti-ar chitai homeric in fata: - sac, am trecut si eu pe aici..., nu m-ai prins!
Ca ii gasesti in hambarul cu faina, inteleg, le este foame; ca ii gasesti uneori, bine conservati, in cate o sticluta cu bere (nu, eu nu!), le-o fi fost sete. Da' de ce in dulapul cu haine? Una din doua: ori le incearca trainicia, ori este in intelegere cu croitorul pe care nu prea l-ai mai vizitat in ultimul timp.
Uneori, soarecii au dat de gustul banilor. Da, ati citit bine : de gustul banilor. I-au gasit ascunsi in cate o saltea, au gustat si le-a placut. Si, degeaba au dat pagubasii mai apoi, apa la soareci, nu au mai putut face banii la loc. Bine, asta se intampla mai de mult, cand oamenii o duceau greu si mai puteau pune un banut la saltea, dar acum, cand « traim bine », nu mai avem ce pune la saltea.
Dar, ce sa caute la biserica? Sa guste, poate, un coltisor delicios de covoras, condimentat cu praf de pe pantofii nu suficient de bine scuturati la intrare, ca doar are cine face curatenie? Sau, firimituri de anafura, cazute printre degete hraparete, la sfarsit de slujba?
Este posibil, uneori, sa joace cate un renghi preotului, doar se pricepe asa de bine...Ia uitati ce a patit un coleg de-al meu, preot in oras: Incheiase slujba si se gandea sa se indrepte spre casa, cand se deschide usa si, zambitor, intra in biserica Ierarhul nostru, impreuna cu protopopul, aflati in trecere dupa un drum mai lung.
Binecuvinteaza pe preot care, cucernic, ii saruta mana, apoi intra in Sfantul Altar. Priveste scurt in jur si remarca ordinea gasita, apoi intreaba pe parintele daca nu are cumva un colt de prescura, fiindca nu prea mancase pe unde fusese.
– Cum sa nu! se repede preotul, poftiti aici, la Proscomidie! Toti merg acolo, la prescura laudata, dar in clipa urmatoare, preotul ingheata: prescura era acolo, pe masa unde o stia, dar, catarat pe ea, un soricel, un Jerry obraznicut, care o clantanea fara sfiala: plimbandu-si boticul pe ea si mangaindu-o cu mustatile, proptit bine in codita si tinandu-se de margine cu labutele din fata, manca gospodareste, fara a-i pasa ca nu a fost poftit la masa. Sau, mai sti, poate se credea la el acasa! Momentul de soc a fost oprit de rasul spontan si sanatos al episcopului, care a gustat in intregime comicul situatiei. Soricutul a privit mustrator, apoi a disparut, numai el stie unde..
- Protopoape, ce facem acum, nu mai mancam? Uite ca ne-a lasat si noua! Hai sa taiem cu un cutit de unde a mancat el, restul este a noastra! Nu stiu daca partea taiata a mancat-o apoi parintele gazda, in semn de comuniune cu Chitaila, dar de la intamplarea aceasta , cu toate ca are peste 1,80 m., a primit numele de... Soricel! Si asa i-a ramas!
Nici eu nu am scapat.. M-au vizitat soriceii si pe mine, mi-au incercat trainicia unor vesminte, s-au mai plimbat pe ici-colo si, pana la urma, m-au parasit. Si asta, dupa ce i-am facut dse ras.. I-am jignit, le-am calcat demnitatea in picioare iar ei, de rusinea indurata, s-au dat batuti.
Cum s-a intamplat? Iaca, spun:
Era intr-o duminica frumoasa, de vara. Slujisem prima parte a slujbei, incheiasem utrenia, iar dascalul meu cel nazbatios de atunci, cel cu cadelnita buclucasa, cantase cu multa tragere de inima, incat toata lumea era cu ochii pe el. Nu inseamna ca alta data canta rau, nu, dar acum se intrecuse pe sine si, cum era foarte apropiat de enoriasi, toti il sorbeau din ochi.
Solemn, din fata Sfintei Mese, am dat Binecuvantarea pentru inceperea Sfintei Liturghii, facand cu gesturi largi, semnul Sfintei Cruci, cu Sfanta Evanghelie, deasupra Sfantului Antimis. Patruns de respect pentru acest moment, dascalul meu, Silviu, a raspuns la fel de solemn.
Am inchis Sfintele Usi si grav, am inceput ectenia mare. Cererile curgeau lin, una dupa alta, iar credinciosii, cu un ochi la Altar si cu unul la strana, raspundeau melodios, dupa tonul dat de cantaret.
Ce frumos ar fi fost sa fie totul asa, pana la sfarsit! Dar, de, n-a fost sa fie!
In timpul unei cereri, am auzit o zdupaiala si o chitaiala furibunda dinpre Proscomidiar (partea stanga a Altarului) si, privind intr-acolo, am vazut trei soricei cazuti in chiuveta, chinuindu-se sa iasa de acolo: isi luau viteza, dar ajunsi aproape de margine, alunecau inapoi si iar si iar...
Spuneti si dumneavoastra, puteam ramane impasibil ? Soriceii trebuiau ajutati, doar eram in biserica, ce Dumnezeu! Nu puteam risca sa-i las sa iasa singuri, fiindca ar fi fugit in biserica, printre babute, care ar fi sarit pe scaune, tipand dupa ajutor, ca in filmuletul cu Tom si Jerry.
Fara a intrerupe ectenia, m-am precipitat spre chiuveta, dar din cauza mersului rapid, vocea imi avu cateva inflexiuni tare ciudate, pe care dascalul meu nu mi le auzise vreodata. Si nici eu.
Am infipt mana in micii infractori si i-am prins cu degetele de codite, ca un buchetel, fara a-mi pasa de dintisorii lor. Am privit peste umar, intrebandu-ma ce voi face acum cu ei si am vazut ochii intrebatori, cei mai intrebatori ochi din cati existau, ai lui Silviu. Ma intrebau mut si asteptau raspunsul: ce s-a intamplat parinte? Aha, ma intrebi si vrei sa sti? Poftim, na si satura-te! Si tocmai trebuia sa raspunda un Doamne milueste, iar lumea se uita la el.
M-am intors spre el, cu soriceii ridicati de codite si i-am balansat, ca pe un pendul. Iar ei, bietii, jigniti de moarte, se contorsionau ca sa se ridice, isi chitaiau protestul, dar fara succes.
Silviu? Dascalul meu cel nazbatios si spontan? Intr-o clipa a devenit rosu, ochii i-au hohotit salbatic, si-a muscat napraznic buzele, lasandu-se pe langa perete, pana jos, ca in desenele in care Tom aluneca pe scara, scurgandu-se din treapta in treapta. Nici nu visasem la un asemenea efect catastrofal, doar ii raspunsesem candid la o intrebare...
Nu a mai iesit de acolo jumatate de Liturghie, temandu-se ca va izbucni in ras daca ma va vedea, a stat si a icnit acolo, lasand lumea sa cante cum va sti. Iar eu, dupa ce am aruncat soriceii, cu dispretul meritat, in curte, am continuat slujba, cu unghiile adanc varate in carne, ca nu cumva sa cad si eu in patima lui , iar pe mine nu avea cine sa ma inlocuiasca.
Intr-n tarziu, a reusit sa se ridice, rosu la fata si fara a indrazni sa priveasca spre Altar, fiindca stia ca daca ne-am fi intalnit privirile, fie si pentru o secunda, ar fi izbucnit in ras. Si, mai stia ceva: ca la fel as fi patit si eu. De aceea, ne-am privit abia cand am ramas singuri in biserica si atunci m-a intrebat:
- Ce mi-ati facut, parinte? Am simtit ca mor, ca imi sta inima cand ii balansati spre mine si ei se zvarcoleau, tinuti de codite. Imi venea sa urlu de ras, sa rad in hohote, dar nu se putea; as fi iesit din biserica, dar cum sa trec razand printre oameni? M-am lasat la pamant, am strans batista intre dinti, mi-am muscat degetele, parinte si abia-abia am reusit sa ma linistesc. Sa privesc la dumneavoastra? Doamne fereste, as fi izbucnit in ras! Ce se mai zvarcoleau soriceii !
Si de atunci, nu mai am soricei la biserica. Or fi plecat dupa Silviu, in Spania, or fi spus si urmasilor lor ce au patimit si ne-au luat cu totii frica, nu stiu, dar este atat de bine fara ei...