Căldura din  autobuz era înăbuşitoare.  Cu feţele ridicate,  călătorii  căutau  să prindă  o boare de răcoare inchipuită  din direcţia geamurilor deschise şi protestau vehement atunci  când cineva,  din motive de sănătate, căuta să închidă una din ferestre.  Cei care ocupaseră un loc, se bucuraseră  la început,  dar  acum bucuria  le  era amară  şi ar fi schimbat cu bucurie locul cu cei care,  în  picioare pe intervalul dintre scaune,   primeau  în plină faţă curentul binefăcător ce   pă-trundea prin trapa ridicată.  In scurt timp, hainele prinseră a fi lipite de corp de sudoarea ce cur-gea  în  râuri  pe sub ele şi oamenii,  spre  a  se răcori,   prinseră a  folosi  tot ce se putea flutura,  doar-doar   s-ar răcori.   Si,  pentru că această  zăpuşeală nu era de ajuns bieţilor călători,  câte un  val  de  praf  amestecat  cu  fum pătrundea în autobuz,  făcând aerul  mai greu de respirat  şi  adăugând o tentă gri feţelor năduşite.
Nu a fost nevoie de mult timp până când oamenii şi-au dat seama de  adevărul  suprem al acelui timp şi spaţiu: cât mai puţină mişcare! Mişcarea este criminală, este cumplită, pentru că sporeşte semnificativ cantitatea de transpiraţie,  aşa  că  toţi  s-au  resemnat în  nemişcare,  aruncând însă priviri cumplite celui pe care îl considerau inamicul public numărul 1: şoferul. El era vinovat  pen-tru că că nu se mergea mai repede spre a fi curent şi tot el purta vina noxelor ce îi sufocau,  pen- tru viteza prea mare şi pentru motorul prost reglat;   gropile erau întotdeauna alese cu grijă de el,  ducând autobuzul în cele mai mari,  numai aşa,   ca să demonstreze oamenilor că  îi consideră un fel de bagaje care nu merită prea multă atenţie.  Dar când punea frână?   Atunci se ţineau cu toţii în disperare de spătarele canapelelor,  rostind în barbă sudalme înăbuşite, în care strămoşi  se a- mestecau de-a valma cu valul uman  ce se unduia până spre scaunul şoferului.
Intre cei prezenţi,  se afla o figură aparte, ce părea a nu participa în vreun fel la suferinţele colec-tivei: era  vechea noastră cunoştinţă, Părintele Ioan. Fusese înştiinţat de dimineaţă că ar fi nevoie într-una din acele zile, de el, la Episcopie. Atunci când va putea.  Ar fi fost uşor,  pentru un altul, să găsească un motiv oarecare şi să amâne drumul,  pentru  o zi mai puţin călduroasă, dar el ştia una, la care nu ar fi renunţat în ruptul capului:  ascultarea de ierarh.  Stia că preotul în parohie nu este altceva decât o prelungire a episcopului şi că doar prin episcop şi prin ascultarea de acesta, este el ceea ce este .   Dacă episcopul este dator să fie în comuniune canonică,  dogmatică şi de cult cu ceilalţi episcopi, el, ca simplu preot, nu trebuia să respecte aceeaşi comuniune cu episco-pul său? Şi, această comuniune, cum o putea avea el,  ca mai mic în hitrotonie,  decât prin ascul- tare?   Din cauza aceasta,  nu  era  prea  bine  văzut de către unii preoţi “ prospeţei” mai recalci-tranţi,  care trăiau cu impresia că,  odată ajunşi la parohie, sunt cineva.  Deseori le spunea părin-tele că greşesc gândind  aşa  şi le  demonstra,  arătându-le Sfântul Antimis,  cine este Cel care îi coordonează; le aducea aminte din Scriptură că Apostolii erau cei care puneau preoţi prin cetăţi şi că urmaşii acestora sunt episcopii, care urmând acelaşi tipar,  rânduiesc preoţi  în parohii şi că nu poţi urma în parohie alta decât îţi spune episcopul.  Le-a explicat, nu o dată, că episcopul re-prezintă pe Hristos în Eparhie, dar ei se mulţumeau să zâmbească superior şi să schimbe, strate-gic, vorba. Părintele ofta, văzând că nu înţelegeau, sărmanii că,  nesocotindu-şi episcopul, se fac a fi nişte furători de Har,  Har folosit şi lucrător în ei,   prin hirotonie,  dar de care, nefăcându-se vrednici, prin neascultare, vor da seama în faţa lui Hristos.
Părintele stătea liniştit pe un scaun, în partea din spate a autobuzului;  refuzase invitaţia politicoa-să a şoferului de a sta lângă el,  ce ar fi gândit oamenii?   Părea a nu fi afectat de zăpuşeala grea din mijlocul de transport şi trata cu regală nepăsare motorul care icnea,  doar la un metru sub el, gata să-şi dea duhul, la fiecare schimbare de viteză.
Cucernicul nostru călător cunoştea pe aproape toţi călătorii din autobuz,   cu excepţia a doi,  pe care nu îi mai văzuse până atunci; aceştia urcaseră în ultima clipă şi, fără a saluta pe cineva sau a cere scuze celor pe care îi  împingeau,  cei doi  şi-au  făcut  loc  tocmai la jumătatea autobuzului, după care au rămas liniştiţi.  Erau  între două vârste,  unul înalt şi slab, celălalt bondoc şi cu părul lins.  Se pare că nu prea călătoreau des cu autobuzul,  fiindcă, pe asemenea căldură nici un călă-  nu ar fi îmbrăcat cămăşi albe, ca ei.  Se vedea bine că şi ei regretau această alegere,  după privi-rile nedumerite aruncate asupra lor,  neînţelegând  cum de au putut deveni gri  şi învârstate în mai puţin de un minut.   In  scurt  timp,  nimeni  nu   mai  dădu  vreo atenţie celor doi străini,  în afara preotului, căruia un simţ necunoscut lui până atunci, îi crease o stare specială de alertă. Nepăsător în aparenţă,  preotului nu îi scăpa nimic din ceea ce făceau cei doi.   Îi văzu aruncănd priviri furişate în jur,  făcându-şi semne doar de ei înţelese;  le văzu încordarea cu care urmăreau discuţiile şi gesturile celor din jur, căutând să nu scape ceva.   Întreaga lor atitudine arăta că pre-gătesc ceva, dar nu îşi putea da seama ce anume.
Măi Vasile, închină-te şi tu, n-ai văzut troiţa?
Doamne ajută!, spuse Vasile, făcându-şi o cruce largă, apoi continuă:
Da’ ce, Mărie, trebuie să mă închin la fiece cruce? N-am văzut-o, n-am văzut-o, ce,
se supără Dumnezeu pentru asta? S-o supăra dacă aş înjura, sau aş face altele, dar aşa…
Preotul zâmbi în sinea lui, fără a spune ceva.  Nici nu avea ce, deoarece îl cunoştea bine pe Moş Vasile şi ştia metoda lui,  de  a  sfătui  indirect pe cei tineri asupra a ceea ce este bine sau rău de făcut  Ştia că  astfel a vrut să mustre pe băiatul lui Grigore din capul satului, elev la o profesiona-lă, care vorbise cam urât la scara autobuzului, unui coleg care îl însoţise. Oricum, plănuise  ca să roage pe băiat să îl ajute să ducă bagajele până acasă, pentru ca pe drum, să poată  vorbi pe în-delete cu el şi să  îi arate că  forţa unui  bărbat  nu  stă în folosirea cuvintelor urâte,  copiate de la oameni fără cultură sau bun simţ,  ci dimpotrivă, în refuzul a tot ceea ce este necuviincios.  Urma să îi arate că puternic şi liber este doar acela care se opune răului, oricum ar fi acela şi că cel ca-re practică păcatul, chiar şi numai cu vorba, este, de fapt, sclav,  este rob…rob al păcatului şi al
diavolului care coordonează păcatul respectiv, fiindcă fiecare păcat are diavolul său.
Cugetarea părintelui Ioan fu întreruptă cu brutalitate de o voce stridentă,  aproape cântată,  care prinse parcă să declame:
Domnule  Vasile, nu trebuie să vă închinaţi la fiecare cruce, ba,  mai mult,  nu trebuie
să vă închinaţi deloc, deoarece Dumnezeu nu vrea o astfel de închinare de la noi.   Si, în plus, nu ştiţi că ceea ce numiţi voi cruce este un instrument de ocară, fiindcă pe ea a murit Domnul?
Moşul îi aruncă o privire piezişe, apoi exclamă:    
-  Eu n-am fost domn, neam de neamul meu,  aşa că nu mă mai domni atâta şi spune-mi Moş Vasile, aşa cum îmi spun toţi creştinii care mă cunosc.  Sau, poate,  voi nu veţi fi fiind creş-tini?  întrebă moşul direct, privind scrutător în ochii lor.
Cei doi avură un moment de blocaj, după care răspunseră:
Vai de noi, cum să nu fim creştini? Creştini suntem, credem în Isus, Care Si-a vărsat
sângele pentr  noi..şi ne-a mântuit.
Păi,  dacă sunteţi creştini,  spuse moşul,  ia închinaţi-vă  acum,  cu mine; tocmai bine
s-a brodit, uitaţi colo o Sfântă Cruce.
Nimeni din autobuz nu mai vorbea, toţi urmăreau să vadă ce va mai fi; parcă nici motorul nu mai făcea atâta gălăgie şi gropile se umpluseră cu puf,  spre a atenua hurducăturile vehiculului aflat în folosinţă încă din timpul vechiului regim.
Moşul se închină rar,  urmărind cu atenţie pe cei doi. Aceştia nu făcură gestul sfânt, ci ridicându-şi ochii, priviră cu obrăznicie în jur şi rostiră:
-  La ce să ne închinăm?  La un chip cioplit???!!!
Cei din autobuz avură un moment de stupoare, după care se apropiară brusc de cei doi,  cu vă-dita intenţie de a le încerca trăinicia gulerelor.  Spre norocul lor, Moş Vasile era atent şi o ridica-re din  sprincene blocă orice iniţiativă;   de fapt,  cei doi  nu  ştiuseră cât de aproape fuseseră de chelfăneală,  fiindcă  erau ocupaţi cu răsfoitul  unei cărţi cu  copertă neagră.  Ridicară apoi ochii:
- Vedeţi ce scrie aici?  “Cuvântul Crucii  este  nebunie pentru  cei  ce  pier”,  după  care dădură să închidă cartea.   Te pui însă cu Moş Vasile?   Cum de n-au ştiut aceia că,  după vizita celor doi adventişti, părintele pornise un ciclu de predici,   în care demascase toate metodele fo-losite de sectanţi  şi  că pregătise mai multe echipe,  care  să  poată discuta cu aceştia,   spre a-i combate,  apărând astfel credinţa străbună?  Cum de nu ştiuseră că au provocat la vorbă pe cel mai  înfocat apărător al credinţei ortodoxe din satul-capde-linie?  Avea acum părintele,  cea mai bună ocazie de a verifica rezultatele muncii sale.
Ia daţi încoace la moşul, spuse el, ce carte este aceasta?
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, spuseră cei doi.
Mda…şi ce spuneaţi, cuvântul Crucii este nebunie?
Da!,  spuseră ei cu hotărâre. Mai mult, nu trebuie nici să ne închinăm,  nici să o cins-
tim şi nici să o păstrăm.
Ca să vezi!, ricană moşul, dar de ce nu citiţi, drăguţilor şi mai departe?  Ia  uitaţi aici
cum se continuă textul: “iar pentru noi,  cei ce ne mântuim,  este Cuvântul  lui Dumnezeu şi pute-rea”. Deci, nebunie pentru cei ce pier, mântuire pentru cei  ce o respectă;  mântuire pentru noi şi pierzare  pentru  voi,  rătăciţilor.  Dar,  tare  mă  tem  eu că voi,  după  ce  că  sunteţi  rătăciţi  şi respingeţi mântuirea, mai sunteţi şi cu două feţe.  
Cei doi săriră ca arşi:
-    Nu-i adevărat, noi ceea ce  spunem,  aceea şi facem!
Nu mai spuneţi! – făcu moşul batjocoritor, îmi spuneţi şi mie cum se numeşte semnul
acesta auriu de pe coperta cărţii voastre?
Este semnul crucii, spuseră cei doi.
Cruce? Păi adineauri spuneaţi că nu trebuie să o respectăm, că nu trebuie să o  păs-
trăm.  Dacă nouă ne spuneţi aşa,  voi de ce o păstraţi, aud?  Vedeţi că una spuneţi şi alta faceţi? Spuneţi, măi, este bună Crucea, sau nu?
Stai, domnule, dar noi am pus semnul acela aşa, că ne place! Putea fi şi altceva.
Ia te uită! Vouă poate să vă placă, dar nouă  nu!                                                       
Cei doi făceau feţe-feţe, dar moşul nu îi slăbea deloc.
Dacă voi puteţi desena pe Biblie ce vă place,   înseamnă că şi eu pot aşeza acolo ce
vreau.  Apoi, cu glas tainic, rosti:
Mie îmi place Maria Ciobanu şi am acasă o poză de-a ei,  abia aştept să ajung ,  ca
să o lipesc pe coperta Bibliei mele, ce ziceţi?
Eşti nebun moşule,  cum să lipeşti acolo poza unei cântăreţe,  Biblia este cuvântul lui
Dumnezeu şi este carte sfântă!
Un zâmbet larg se lărgi pe toată faţa unchiaşului:
Drăguţii  moşului drăguţi,  scumpi şi dulci!  Asta  vroia  să  audă moşul de la voi,  că
Biblia este o carte sfântă şi, ca atare, trebuie respectată. Dacă îi alăturăm lucruri, imagini sau simboluri nesfinte, înseamnă că o profanăm, nu? Înseamnă că şi voi, dacă desenaţi Crucea pe coperta ei, sunteţi de acord că acel semn nu o întinează, deoarece este şi el sfânt! Brava, taică!, mai făcu moşneagul, în râsetele celor din jur.
Cei doi tuşiră încurcaţi, rugând pe Dumnezeu să facă ce o şti pentru a-i scoate din situaţia aceasta cumplită: pană de cauciuc, explozia motorului sau chiar cutremur de pământ, dar Dumnezeu Se dovedi insensibil  faţă de teroarea  resimţită de ei.
Milos, Moş Vasile îi lăsă pe cei doi  să respire puţin, apoi reluă cu bruscheţe:
Măi, ce puneţi voi la căpătâiul morţilor voştri?   Nu care cumva să minţiţi, că eu ştiu!
Păi…..punem şi noi câte un semn, spuseră cei doi,  care simţeau unde bătea interlo-
cutorul lor .
Da?  Şi cum se numeşte acel semn?  insistă moşneagul
Nu ştim, răspunseră ei.
Moşul păru să devină tot mai înalt atunci când tună:
Spuneţi, măi, puneţi Cruce, sau nu?
Punem! răspunseră  cei doi, neavând încotro.
Lămuriţi-ne atunci şi pe noi, de ce puneţi acest semn, dacă este instrument de ocară
şi nebunie pentru cei ce cred? Trebuie să înţelegem că voi nu credeţi şi că sunteţi nişte prefăcuţi?
Cei doi izbucniră, furioşi:
Da ia mai lasă-ne în pace, moşule, cine te crezi, te-i crede popă?
Bătrânelul zâmbi împăciuitor şi se apără, ca şi cum ar fi dezvăluit o mare taină:
-     Nu, nu, nu…..nu mă cred popă….cum aş putea…..dar  este şi popa în spate, abia aşteaptă să-l întrebaţi şi pe el ceva. Dar, vă dau un sfat: ca să nu supăraţi lumea de aici, nu îi spuneţi popă, ci preot sau părinte, fiindcă aşa este frumos.    
Toate ca toate, dar numai la asta nu se aşteptaseră ei; priviră în spate şi văzură, într-adevăr, un preot, care, cu un zâmbet abia perceput, îi studia atent.. Nu îşi puteau ierta, cum de nu îl văzuseră? Ar fi stat liniştiţi şi ar fi coborât la prima oprire a autobuzului, nu ar mai fi mers până la ultima staţie, care era acum atât de departe… Cei de la adunare, care îi trimiseseră, le povestiseră ce păţiseră cu preotul alţi doi, care fuseseră în sat pentru propagandă şi care fuseseră făcuţi de batjocură de acela şi, închipuie-ţi, de o fetiţă, cerându-le hotărât ca nu cumva să dea  ochii cu el.  Sarcina lor era aceea de a merge prin sat, de a strecura una sau două vorbe de rău la adresa preoţilor; aveau de  povestit un caz, ticluit de pastorii lor, în care un preot se lăcomea la banii enoriaşilor săi, dar în urma unei discuţii purtate cu un adventist obişnuit şi-a dat seama cât de păcătos este, s-a mărturisit plângând înaintea sătenilor şi cu toţii au trecut la adventişti. Această scorneală le-ar fi dat posibilitatea de a cunoaşte mai bine pulsul satului şi, mai ales, de a face o nouă vizită, căci data viitoare le vor spune sătenilor unde anume s-a întâmplat acest caz, deoarece acum nu îşi aduc aminte.  Dar acum, praful s-a ales de tot! Adio evidenţiere în faţa adunării, adio laude şi, mai ales, adio recompensei  materiale pe care o aşteptau de la ai lor. Si totul, din cauză că nu s-au uitat bine în autobuz  Si măcar de ar fi fost doar acestea, dar era alta, care le întrecea pe toate: erau între ortodocşi, în autobuzul lor şi, ce era mai rău, cu preotul lor. Ar fi făcut ei ce ar fi făcut cu sătenii, chiar dacă moşul acela clonţos îi cam încurca, dar faţă în faţă cu preotul, despre care ştiau că este bine pregătit şi stimat de toată lumea, simţeau că se topesc. Priviră cu jind la păsărelele care zburau nestingherite pe afară, dorind să schimbe locul cu ele, clipiră apăsat, ca într-un ritual magic, doar de ei ştiut, dar locul lor rămase acelaşi.
Toată lumea ştie, o nenorocire nu vine niciodată singură;  au avut şi ei acum ocazia să înţeleagă aceasta: în acele clipe, când ar fi dorit ca autobuzul să aibă o viteză supersonică, spre a ajunge la capătul traseului şi să întoarcă mai repede, auziră ca într-un coşmar, pe şofer:
Voi trage pe dreapta câteva minute, fiindcă s-a cam încălzit motorul şi, pe deasupra,
văd că aţi vrea să staţi de vorbă liniştiţi, după care autobuzul se opri scrâşnindu-şi frânele, sub un nuc uriaş.
Lumea începu să coboare şi, în câteva clipe, adventiştii se văzură cuprinşi într-un cerc viu, care se deschise spre a lăsa liberă cale preotului, care apăru  în faţa lor, impunător în haina sa preoţească. Cei doi plecară pleoapele, spre a ascunde flăcările de ură ce le ţâşneau din ochi şi care, dacă ar fi avut putere, ar fi spulberat pe cel din faţa lor . Îşi făcu şi Moş Vasile loc printre oameni, urmat de doi ochişori albaştri, albaştri şi neastâmpăraţi, ce se iţeau de sub o claie de păr de culoarea grâului copt, cu care am mai făcut cunoştinţă.
Tăcerea, neplăcută pentru adventişti, se prelungea. Sub frunţile lor năduşite se derulau cu repeziciune frânturi de gând, cu răspunsuri la posibile atacuri şi jigniri la care se aşteptau, pe drept, din partea preotului.   Uriaşă le fu însă surpriza când, în locul unei voci aspre şi hotărâte, aşa cum ar sta bine celui care este stăpân pe situaţie,  auziră  un  glas blând şi fără pic de patimă:
Măi, măi, măi, oameni în toată firea şi vă ţineţi de prostii!
Cei doi interpretară însă greşit liniştea preotului şi, mai ales, apropierea de ei a oamenilor. Si-au adus aminte fulgerător de unele cazuri când alţii de teapa lor jigniseră pe ortodocşi la ei acasă şi primiseră câte o meritată corecţie; când se aleseseră cu cărţile arse în mijlocul satului şi fuseseră ameninţaţi  că dacă mai apar pe acolo, le va fi răsturnată şi maşina. Este drept că aceia au fost  lăudaţi în adunare şi cinstiţi ca unii care ar fi suferit pentru Hristos, potrivit Fericirilor, dar ei nu invidiau de loc poziţia acelora şi nu doreau să le ia locul.                                                    -    Părinte, sunteţi răspunzător, nu îi lăsaţi să ne bată!    Preotul surâse:
Păi, să o luăm pe rând. Mai întâi, de ce aş fi eu răspunzător de soarta voastră?     
V-am invitat cumva la noi şi nu vă asigur protecţie? Sau, am îndemnat pe cineva să vă facă rău? Şi, pe urmă, de unde până unde bătaie? Noi suntem români ortodocşi şi nu ne-am bătut niciodată, decât cu duşmanii. Deci, dacă vă aşteptaţi la un aşa tratament, înseamnă că nu aţi venit ca prieteni, ci ca duşmani, dar trebuie să ştiţi că noi şi pentru duşmani am avut pâine cu sare şi  i-am aşezat la masă, aşa că nu aveţi a vă teme.  Spuneţi, continuă preotul, voi sunteţi români?
Cei doi pufniră, dispreţuitori:
-    Dar ce altceva să fim?
În  nici  un  caz  români, deoarece românii  şi-au  iubit  întotdeauna patria şi credinţa
ortodoxă, fără a le separa una de alta; cei care lepădau, pentru cine ştie ce  interes, una din acestea, erau numiţi renegaţi şi dispreţuiţi din inimă de toată suflarea românească. Ce fel de români sunteţi voi, din moment ce jigniţi însuşi unul din simbolurile Neamului, Imnul Naţional?
Nu-i adevărat, nu jignim nimic, noi cinstim acest imn.
Să vedem. Recunoaşteţi că Imnul reprezintă voinţa Neamului nostru?   
Da!
Stiţi, fără îndoială, că atunci când este cântat, ca şi  la prezentarea Drapelului Naţio-  
nal,  în semn de respect,  lumea se  ridică în picioare şi bărbaţii se descoperă.  Aşa faceţi şi voi?
Sigur că da, doar am spus, suntem români!
Păi,  atunci înseamnă că cinstiţi atât Sfânta Cruce, cât şi pe cei care o poartă la pro-
cesiuni, pe preoţi, căci ia auziţi ce spune într-o strofă:  “Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”!  Vedeţi?
Grea dilemă pentru cei doi, ce ar fi putut răspunde? Aşa că pe lungan îl apucă un acces salvator  de tuse; tuşea gospodăreşte, în rafale, cu icnete şi zgâlţâituri, în acompaniament de lacrimi scurse, din prea mult efort,  iar bondocelul începu să-şi plimbe repede-repede mâna prin părul care era şi aşa destul de ciufulit, doar-doar o găsi vreo idee pe-acolo.  Se potoliră rapid, în râsetele tuturor, atunci când auziră pe unul:  
Ioane, eşti mai aproape, du-te fuga în maşină şi adă trusa Domnului Doctor, că vrea
să îi trateze!  Domn’ Doctor,  tot  n-aţi  reuşit să găsiţi  ace de-acelea mai mici,  pentru  oameni?
Zâmbiră şi ei, chinuit, politicos, înţelegând că doctorul este veterinar şi nedorind să-l supere, ca să nu li se întâmple cumva vreuna, care să fie de pomină.
Privirea li se îndreptă cu speranţă spre preot, dar zâmbetul le-a îngheţat văzând privirea hotărâtă a acestuia. Nu aveau încotro, răspunsul trebuia dat.  Bondocul  îngaimă:   
Noi nu cinstim Crucea………..
Dacă nu cinstiţi Sfânta Cruce, despre care pomeneşte şi Imnul Naţional spuse preo-
tul răspicat, înseamnă că nu cinstiţi, nu respectaţi  şi nu iubiţi nici Neamul Românesc.  Voi nu sunteţi români, căci plămada voastră nu este românească;  români cu numele, de fapt trădători de nume, dirijaţi din îndepărtata Americă. Masă de manevră străină şi cai troieni sunteţi, strecuraţi între noi  cu scop de învrăjbire, dezbinare şi înstrăinare. Eram, până la primul război mondial, aşa cum spune cântecul, “uniţi în limbă şi-n simţiri”, dar, după aceea,. a început răul vostru.  Cine au fost iniţiatorii voştri? Muller şi White? Noi am avut unul mai de soi, pe Sfântul Apostol Andrei, care a venit aici aunci când Neamul nostru se năştea.  Stiţi că el a fost cel care ne-a învăţat să ne închinăm? Vreţi să spuneţi cumva că el nu ştia ce face?  Stiţi că la Dervent, unde este peştera Sfântului Andrei, care de fapt a fost prima biserică creştină de la noi, el a lăsat şi o Cruce din piatră, semn creştin, ca mărturie şi îndemn pentru noi, ca să cinstim ceea ce el a adus şi ne-a învăţat?  Aveţi şi voi Crezul, continuă preotul, dar cei care vă trimit aici, v-au spus cumva că a fost întocmit de Biserică, în primele două sinoade ecumenice şi că la întocmirea lui au participat şi episcopi din părţile noastre?   V-au spus, cumva, aceia, că Biblia a fost  păstrată în Biserică, de unde aţi luat-o şi voi şi  apoi aţi modificat-o?  Sunteţi adventişti?  Sâmbătari? Stiţi, oare, că Muller al vostru ţinea ca zi de odihnă duminica şi nu sâmbăta?  Sau, poate vi s-a spus că Helen Whitte, de la care ţineţi sâmbăta şi pe care o consideraţi profeteasă, dacă ar trăi azi, ar fi diagnosticată de orice psihiatru,  ca suferind de psihoză maladivă majoră şi s-ar recomanda  urgenta ei internare  într-o o clinică de specialitate,  pentru încercarea recuperării ei.
Liniştea aşternută după aceste cuvinte, fu întreruptă tot de preot:
Măi, oameni buni,  eu nu am nimic cu voi şi nici oamenii aceştia nu vă vor face vreun
rău, dar mă opun cu tărie obrăzniciei  de a veni şi a ne sâcâi, cu rătăcirile voastre. Sunteţi adventişti, aceasta este problema voastră şi nimeni nu vă cere să deveniţi altceva. Noi însă, suntem ortodocşi şi nimeni nu are voie să ne ceară lepădarea ortodoxiei, spre a primi credinţe străine sufletului nostru.  Noi, o credinţă, o Cruce şi o ţară am avut, avem şi vom avea şi, pe acestea, noi le numim cu un cuvânt: ORTODOXIE!     
În acest timp, ştrengăriţa cu ochii de safir nu îşi mai găsea locul: se muta de pe un picioruş pe altul, privind insistent la părintele, întredeschizându-şi buzele ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, aruncând priviri fugare  celor doi, apoi iar spre părintele, care, zâmbind, se înduioşă de zbuciumul ei:      
Hai, ştrengăriţo, văd că nu mai poţi, spune şi tu ceva!
Fetiţa nu a avut nevoie de alt îndemn şi cu voce tremurată de emoţie (de, atâta lume se afla acolo!), se adresă adventiştilor:    
Nene,  v-am auzit  că vorbeaţi rău despre Sfânta Cruce,  spunând că nu trebuie res-
pectată, dar văd că ţineţi la dumneavoastră, vă îmbrăcaţi frumos, deşi -scăpă ea un chicotit- cămăşile vă arată acum ca şi cum s-ar fi jucat Pufi al meu cu lăbuţele pe ele; bănuiesc şi că mâncaţi bine…
Cei doi interveniră, contrariaţi:  
-    Dacă ştii, ne spui şi nouă ce legătură are una cu alta?      
Fetiţa privi drept în ochii lor.
Eu sunt mică şi ştiu,  mă mir însă de dumneavoastră,  care sunteţi mari şi vă învăţ eu.
Apoi, cu toată mierea din lume picurată în glas, se adresă lunganului:
Vă rog,  vreţi să întindeţi braţele lateral,  cât puteţi?  Aşa,  ca şi cum v-aţi  juca de-a       
avionul.
Zâmbind jenat celor din jur, lunganul se conformă, crezând că la mijloc ar fi doar o toană de-a  fetiţei. Eroare!  Lăsându-l  “zburând”, aceasta se întoarse spre bondoc:
Sunteţi un om deştept, aşa vă arată figura, şi sunt sigură că nu este o greutate pentru  
dumneavoastră să răspundeţi: cu ce seamănă domnul din faţa noastră, care stă aşa frumos, cu picioarele lipite şi cu mâinile întinse?  
Bondocul zâmbi superior. Stia.
Auzi întrebare! Păi, cu o cruce, tu nu vezi?
Ba eu văd bine şi  mă  bucur că vedeţi şi dumneavoastră.  Atât am avut de demons-    
trat.
Cei doi priviră prostiţi unul la altul, timp în care, la un semn al fetiţei, braţele lunganului se aliniară  de-a lungul trupului.  
Imperturbabilă, fetiţa continuă:
-   Vedeţi că şi dumneavoastră, vreţi-nu vreţi, respectaţi Sfânta Cruce? Asta faceţi  atunci când îngrijiţi fiecare parte componentă a Crucii din trupurile dumneavoastră, când vă spă-laţi, când mâncaţi, când vă îmbrăcaţi cu haine frumoase. Dumnezeu a ştiut de ce ne-a făcut aşa:  ca purtând chipul Crucii în trupurile noastre, să înţelegem că prin Ea ne mântuim şi că acea Cruce pe care S-a răstignit Hristos este o prezenţă vie şi permanentă. Aţi înţeles acum?
Cei doi priveau uluiţi în albastrul curat din ochii fetiţei, fără a fi capabili să dea un răspuns. Parcă aerul se rarefiase în jurul lor şi căldura  devenise mai sufocantă; simţeau în gât un nod mare,  mare de tot,  pe care în zadar se chinuiau să-l înghită,  în  lipsa salivei care era de negăsit.
Hotărâtă,  fetiţa făcu doi paşi înainte,  prinzând în mânuţele ei palmele grele ale celor doi şi urmă:
Ştiţi ce am păţit eu odată? La un concurs de desenat pe asfalt, o fată, care ştia că eu
desenez bine, mi-a spus să nu iau degeaba la mine cretă colorată, deoarece se va desena doar cu cretă albă. Ce aş fi păţit dacă o ascultam? Plecam “neînarmată” şi nu aş mai fi câştigat concursul şi sacoşa aceea plină de dulciuri, din care a mâncat a doua zi toată clasa, inclusiv fetiţa cea mincinoasă, fiindcă eu nu sunt rea.
Călătorii priveau zâmbind cu drag la acel năpârstoc cu ochi sinilii care, vorbind, mişca energic în sus şi în jos cele două mâini pe care le prinsese şi prin care li se părea proprietarilor că trece curent electric.
După ce îşi trase sufletul, preţ de câteva clipe, ea continuă:
Aţi înţeles ce vreau să vă spun?  Fata aceea avea interes să mă păcălească, deoare-
ce, dacă nu câştigam eu concursul, ar fi câştigat ea. Cum a vrut să îmi facă ea mie, aşa vă face şi dumneavoastră diavolul:  vă îndeamnă să respingeţi Sfânta Cruce, ca să fiţi neînarmaţi în lupta cu el şi să vă poată stăpâni el, aşa cum i-o veni mai bine. Ca să nu câştigaţi dumneavoastră, ci să câştige el.
Nouă ne-a vorbit la şcoală părintele profesor de Religie despre Şarpele de aramă din vremea lui Moise, oare dumneavoastră nu aţi auzit de el? Ştiţi, atunci când evreii au supărat pe Dumnezeu după plecarea din Egipt şi, ca pedeapsă, Dumnezeu a trimis şerpi veninoşi asupra lor; când şi-au dat seama că ei sunt vinovaţi pentru muşcături şi moartea care urma, au cerut iertare. Dumnezeu putea să îi ierte, pur şi simplu, facând să dispară pe dată acei şerpi, dar nu a procedat aşa, ci i-a mântuit din moarte cu un obiect văzut, material, confecţionat de ei, cu un şarpe din aramă, înfăşurat pe un fel de teu şi care a fost înfipt în mijlocul taberei. Cei care erau muşcaţi de şerpii veninoşi şi priveau cu credinţă la Şarpele de aramă, nu mai mureau, şi ştiţi de ce? Pentru că acel Şarpe închipuia Crucea lui Hristos. Păi, ia spuneţi dumneavoastră, dacă cei vechi priveau la o închipuire a Crucii, care avea putere doar prin ceea ce avea să fie şi erau mântuiţi din moarte, dar noi, care avem Crucea  prin care Hristos a adus răscumpărarea noastră, să nu ne folosim de ea? Credeţi că, dacă  ar fi ajuns rugăciunile, aşa cum aud că le faceţi dumneavoastră la adunare, nu le-ar fi spus Dumnezeu să închidă ochii şi să se roage? Nuuu! I-a  pus să privească la Cruce, dar nu i-a obligat, ci priveau doar cei care doreau să trăiască. Noi vrem să trăim şi de aceea privim mereu cu credinţă la Cruce, de aceea ne însemnăm mereu cu ea, fiindcă vrem să trăim. Haideţi, trăiţi şi dumneavoastră, nu vă ucideţi veşnicia!
Fetiţa eliberă mâinilor ce le ţinuse prizoniere şi făcu un pas înapoi, spre a-I cuprinde mai bine pe interlocutori. Aceştia erau ca hipnotizaţi, doar pleoapele ce zvâcneau ritmic arătau că  sunt con-ştienţi; se simţeau ca într-un coşmar, când vrei să ţipi, să strigi, să dai glas disperării, dar gura nu te ascultă. Priveau la bălăioara din faţa lor, cu un amestec de ciudă, admiraţie şi stupoare, dar, mai ales cu ruşine. O ruşine uriaşă, care îi gâtuia. Şi apoi, întrebarea care construia supermonşti în mintea lor: dacă o fetiţă, un copil, îi lăsase fără replică, ce ar putea face în faţa preotului?
Intr-un târziu, reuşiră să întrebe:
Aşa faceţi voi Religia la şcoală?
Fetiţa surâse, iar zâmbetul senin îi lumină faţa, încordată până atunci:
Aşa o facem,  dar  noi  învăţăm  Religie  şi  la  biserică,  din  slujbe  şi  din  predicile
părintelui .
Apoi, cu o pornire nestăvilită, se aruncă în braţele lor, în timp ce vorbea:
Nene, eu vă iubesc şi, nu doar eu,  ci toţi de aici vă iubim!  De ce mergeţi la oamenii
aceia răi, care vă vor pierde dacă îi mai ascultaţi? Priviţi în ochii oamenilor de aici şi vedeţi cât sunt de limpezi şi senini şi priviţi la ochii dumneavoastră şi ai celor de la adunare, cât sunt de tulburi şi de ascunşi. Ochi senini pot exista doar acolo unde domneşte dragostea, căci prin dragoste domneşte Hristos. Privirile ascunse, tulburi, arată că Hristos este departe şi, cum locul nu rămâne gol, este luat în stăpânire de cel rău. Mă înţelegeţi? La dumneavoastră este stăpânirea diavolului, care vă tulbură şi vă pune să tulburaţi şi pe alţii, părăsiţi-l! Cui a făcut diavolul bine vreodată? Hristos ne iubeşte!
In timp ce vorbea, mâinile fetiţei se plimbau neostenit pe frunţile şi prin părul lor. Deodată, strigă:
Părinte,  părinte,  veniţi repede şi uitaţi-vă la ochii lor,  nu-i aşa că au început să li se
însenineze privirile? Haideţi, părinte, vă rog!
Fetiţa sări jos, în timp ce,cu ţinuta maiestoasă, preotul se apropie de aceia. Privi pe rând, scrutător, în ochii lor, care de data aceasta nu se mai feriră.  Toată lumea aştepta şi izbucniră  aplauze atunci când cei doi îşi plecară capetele, sub binecuvântarea preotului.  Ridicară apoi, capul şi se văzură lacrimi, lacrimi adevărate, ce se prelingeau din ochii lor. Nu au încercat să le ascundă, erau lacrimi bărbăteşti, scumpe prin raritatea lor dar scumpe, mai ales, prin căinţa sinceră pe care o manifestau.
Lunganul îşi drese glasul şi zise, într-un târziu:
Taică părinte, dorim două lucruri, mai mult ca orice pe lume.
Spuneţi, încuviinţă preotul.
In  primul rând,  daţi-ne voie să o sărutăm pe această fetiţă, care ne-a smuls din iad!
Ea să vă dea voie,   zâmbi preotul,  deşi  nu  cred că va spune nu,  doar a zis  că  vă
iubeşte.
In clipa următoare, fata era din nou cocoţată în braţele lor, îmbrăţişându-I din toate puterile cu mânuţele ei firave.
După câteva clipe, cu fetiţa în braţe, lunganul continuă:
In  al doilea rând,  părinte,  vreţi  să  vă  faceţi timp şi  să  ne  duceţi la biserica unde
slujiţi?
Ochii preotului zâmbau, atunci când răspunse:
Să mergem atunci mai repede,  Dumnezeu  ne aşteaptă!
Mergând spre autobuz, preotul simţi că este tras de mânecă. Întoarse capul şi privind în jos, văzu doi ochi mari,  albaştri  ca seninul  cel  de sus şi auzi apoi întrebarea,  şoptită de două buze
mititele:
Părinte, pot să le fiu eu naşă de botez?


Preot Profesor Turcu Laurenţiu