Părintele Ioan nu venise de prea mult timp de la biserică.  Era duminică şi slujise parcă, mai cu tragere de inimă ca de obicei.    Asta nu înseamnă că altă dată făcea slujba de mântuială ,dar acum a avut un motiv special de bucurie: doi săteni, pe care îi ştia certaţi de multă vreme şi pe care se silise din greu să îi împace, îl aşteptaseră de dimineaţă la uşa sfântului locaş, spre a-i spune că s-au împăcat şi doresc să li se facă o slujbă de mulţumire.  Erau bucuroşi cei doi, dar parcă mai bucuros era părintele; îi binecuvântă cu drag, după ce oamenii îi sărutară mâna, mulţumindu-i.
Slujba fu înălţătoare. Frumos slujea părintele de fiecare dată, dar acum se întrecu pe sine!  Vocea sa caldă, plăcut timbrată, pătrundea adânc în sufletele credincioşilor, vestiţi în zonă pentru evlavia lor. Cei prezenţi au simţit o notă aparte în glasul părintelui, dar abia la ectenia de după Sfânta Evanghelie au înţeles şi bucuria deveni a tuturor. Erau uniţi oamenii din acel sat  şi mult sânge rău făcuse tuturor gâlceava iscată între cei doi. Sărăcia, bat-o vina şi pământul prost împărţit îi învrăjbise; se înnegurau frunţile atunci când cei doi erau văzuţi ocolindu-se, căci la ei nu se mai pomenise aşa ceva. Dar astăzi, iată, rugăciunile părintelui readuseră pacea în satul lor şi, hotărât lucru, parcă îşi iubeau acum păstorul mai mult decât înainte!
Iubit era părintele de săteni, iubit şi respectat, dar avea  şi de ce. Om la locul lui, corect şi demn în toate, cu vorbă aşezată şi sfătoasă, sfătuitor cald şi dezinteresat, ajutător discret celor cu probleme, având o mângâiere şi câte o bomboană pentru fiecare copil  întâlnit, el era, cu adevărat, sufletul satului. Nimeni nu îl auzise rostind un cuvânt nelalocul lui . Cât despre mânie, îi era atât de străină părintelui, încât nimeni nu îl văzuse nici măcar încreţind fruntea vreodată.        
           Dar mai era una cu care se mândreau oamenii atunci când vorbeau cu alţii despre preotul lor: nimeni nu îl văzuse vreodată civil, iar unii spuneau în glumă că ar şi dormi cu haina preoţească pe el.
Predica părintelui nu fu lungă, dar însufleţirea cu care a fost rostită îi electriză pe toţi. Bun predicator, le vorbi credincioşilor despre iubirea creştină şi roadele ei, dintre care unul este păstrarea bunelor raporturi dintre oameni, ca fii ai aceluiaşi Dumnezeu; le vorbi despre ascultarea de Biserică şi de slujitorii ei, căci fără ascultare nu este mântuire; îi îndemnă apoi să se iubească unii pe alţii şi să nu permită pentru nimic în lume ca pacea
prezentă între ei să fie afectată, pe viitor, de ceva…
           Cu toate că  locuia aproape de biserică, părintele nu a ajuns prea curând acasă. Drumul său făcu un ocol  şi îl duse  la  căsuţa  a  doi  bătrânei, despre care ştia că  sunt bolnavi.
           Se rugă împreună cu ei, după care plecă, nu înainte de a lăsa sacoşa cu prinoase lângă masă.
Preoteasa nu era acasă, aşa că prânzul părintelui se încheie repede, după care se întinse puţin, cu intenţia de a fura o oră de somn. Intenţie, intenţie, dar de la gând la faptă este o aşa mare distanţă…Nu ştia, păstorul, că în stână pătrunseseră lupi răpitori şi că începuseră să atace pieziş, acolo unde li se părea că ar fi sorţi de izbândă. Gospodinele de la porţi, văzură doi oameni străini, bine îmbrăcaţi, cu priviri furişate şi cu cărţi negre în mână.  Priviţi cu neîncredere, aceştia se apropiară de primul grup:
- Bună ziua şi slăvit să fie Domnul!
- Bună ziua…dar de-ai cui sunteţi  dumneavoastră?
- Nu suntem de pe-aici!
- Îţi fi în vizită la cineva?
- Da de unde, suntem acasă aici, printre fraţi. Nu suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu
şi pământul nu este al Lui?
Gospodinele se uitară lung una la alta.
-Mde, aşa o fi, dar  degeaba  nu  aţi  venit  dumneavoastră  aici,  aşa, fără interes...
Cei doi zâmbiră larg şi grăiră într-un glas:
-Am venit aici pentru că ne-a trimis Domnul!
Femeile făcură ochii mari, privind la cei doi cu veneraţie, apoi una mai îndrăzneaţă sparse tăcerea care devenea prea lungă:
- V-a trimis, care va să zică, Domnul Prefect!
Cei doi râseră, condescendent:
- Ce  prefect,  ăsta  este nimic!  Apoi,  în  şoaptă,  femeilor  înmărmurite de un aşa
afront:
-  Ne-a trimis Domnul Dumnezeu din cer…să vă vorbim despre El…
-  Tiii, strigă una, cunoscută tuturor pentru îndrăzneala ei, îţi fi îngeri, dar de care,
că sunteţi îmbrăcaţi în negru?
Cei doi priviră lung unul la altul, în chicoteala femeilor, care continuară:
- Dar unde au,  Ilinco,  aripile,  le-or  fi  pierdut  la  aterizare, ştii,  aşa cum păţesc
Migurile?
Interveni Maria, foarte mândră de abonamentul ei la ziar:
- Tu nu citeşti,  dragă,  în ziare?   La noi este poluare şi şi-or  fi dat  şi ei aripile la
curăţat, după atâta zbor!
Lina clipi şiret şi pufni în râs către cei doi, alături de femeile care nu se mai distraseră de mult atât de bine:
Ia  nu  mai  supăraţi  pe  trimişii  Domnului,  că  au  venit  ca să facă o minune
Pentru mine! In loc să fac mămăliga, am stat de vorbă şi va fi prăpăd când o veni bărbatul meu. Apoi, rugătoare către cei doi:
Faceţi, rogu-vă, o pustie de minune şi-mi umpleţi şi mie ceaunul cu mămăligă!
Lino,   să  nu  mănânci  numai  tu  cu  bărbatu-tău,   dă-ne  şi  nouă  mămăligă
îngerească! Doamne şi Măicuţa Domnului, că bună o trebui să fie!   Femeile erau în delir.
Cei doi se hotărâră, acum ori niciodată:
Doamnelor…
Nu reuşiră mai mult, femeile chirăiră şi mai tare:
I-auzi, babă Floareo, te făcu doamnă!
Las’ să zică, fă, poate aude şi bărbatu-meu şi nu m-o mai trimite să rânesc la
vaci!  Râsul femeilor, în cascade, homeric, părea să nu se mai termine.
Nevasta dascălului, îşi făcu milă, în sfârşit, de ei şi vorbi femeilor, împăciuitoare:
Haideţi, fă, lăsaţi oamenii să vorbească,  să vedem ce vor!
Cei doi, încurajaţi, îşi dreseră glasul şi începură, urmăriţi de privirile bănuitoare ale femeilor:
Am venit ca să vă vorbim despre Isus, singurul mujlocitor între om şi Dumne-
zeu şi despre apropiata lui venire. Si să vă arătăm că cei care vorbesc despre alţi                 mijlocitori sunt nişte mincinoşi sau nu ştiu ce spun.
Staţi, staţi aşa, săriră femeile, dar nu avem sfinţii?
Cei doi pufniră dispreţuitor:
Sfinţii? Au fost oameni păcătoşi, ca şi noi şi nu au nici o putere să ajute,
pentru că sunt morţi.
Dar Maica Domnului?
Ce să facă o  femeie obişnuită, care a avut apoi şi alţi fii, cu Iosif. Ia cititţi aici,
deschise unul cartea neagră, pe care o ţinea în mână, vezi ce scrie? Fraţii Domnului şi asta scrie în Biblie, singurul izvor de credinţă, pe care o aveţi şi voi. Dar voi, aţi ajuns să vă luaţi după învăţături omeneşti şi să nesocotiţi cuvântul lui Dumnezeu din cartea aceasta, despre care chiar Domnul a spus că nu va  trece şi că nimeni nu are voie să schimbe ceva în ea..  
Se făcu linişte, de auzeai frunzele căzând, până vorbi dăscăliţa, care citea şi ea, uneori din cărţile aduse de părintele de la oraş:
Voi nu sunteţi ortodocşi,  ca noi,  cred că sunteţi…aventisti de-ăia,  care ţineţi
sâmbăta,aşa-i?
Mda…
Ia lăsaţi-i,  fă,  în pace,  să plece de unde or venit,  c-am fost la biserică şi  mai
mari păcate facem. N-ţi văzut ce frumos o vorbit părintele astăzi?
Părintele? Vreţi să spuneţi, poate, popa, că toţi popii sunt nişte hoţi, mincinoşi,
lacomi şi beţivi. Ei l-au răstignit pe Hristos! Ei vă iau bani  pentru tot ceea ce fac!
Femeile nu ştiuseră că au lovit o coardă sensibilă, care vibrează cu ură, atunci când este atinsă la orice rătăcit: preotul.  Dar nici cei doi adventişti, nu au ştiut că atinseseră cea mai sensibilă coardă a sătenilor: preotul lor. Oameni molcolmi, sătenii, care se strânseseră între timp, alături de femeile lor, săriră indignaţi de tupeul celor doi, care avură într-o clipă impresia că stau pe un butoi încărcat cu pulbere:
Cine sunteţi voi, măi, ca să vorbiţi de preotul nostru?
Altul se postă în faţa lor:
Cine v-a adus pe voi, aici? Vedeţi-vă de ale voastre, acum, repejor, până nu vă
scărmănăm puţin pielea!
_  Fă, doamnă Floarea, grăi oţărât Moş Gheorghe, omul ei, ia fă un pustiu de bine şi adu băţul acela, pe care îl ţin cu mine noaptea, când sunt de gardă!
Hotărâţi, sătenii făcură cerc aprig în jurul celor doi, cărora le tremurau bărbiile de frică, uitând de zelul misionar ce îi adusese aici şi căutând din ochi un locşor pe unde să se strecoare .
Ştiţi, încercară ei jalnic, doar am zis aşa, şi noi…
Să nu ziceţi, tună în faţa lor Moş Gheorghe, că noi ştim mai bine!  Aşa ne-am  
născut şi aşa om muri, neam de neamul nostru, ortodocşi, nu lifte păgâne ca voi, rătăciţilor!
Măi,  oameni buni,  strigă  unul,  ia  să  punem  mâna  pe ei şi să le tragem una
de acelea,  ruptă din Rai,  ortodoxă de-a noastră,  ca  să  ne  ţină minte şi ei şi cei  ce
i-or trimis !
Spiritele deveneau din ce în ce mai înfierbântate şi oamenii  prinseră a se strânge ameninţători spre cei doi, când se auzi un glas cristalin:
-  Pe noi,   părintele profesor  ne-a  învăţat că trebuie să ne iubim unii pe alţii şi să
ne ajutăm, nu să ne facem rău şi că bătaia este păcat. Pe dumneavoastră, părintele de aici vă învaţă altfel?
Toţi priviră descumpăniţi spre zvârluga blondă şi cu ochi albaştri, nepoţica  Babei Floarea, venită în vacanţă, de la oraş, după primul ei an de şcoală şi apoi, murmurând cuvinte neînţelese, prinseră a se depărta. Se auzi apoi glasul lui Moş Gheorghe, care-şi trecea , în timp ce vorbea, mâna prin părul năduşit:
Mai mare ruşinea,  oameni  în  toată  firea şi uite ce era să facem.  A trebuit să
trimită Dumnezeu un copil ca să ne înţelepţească, fiindcă noi, degeaba am îmbătrânit! Ar fi râs şi curcile de noi!
Lasă, moşule, spuse unul mai tânăr, ei au căutat-o, a cui ar fi fost vina?
A noastră! Spuse răspicat moşul, căci noi suntem creştinii, nu ei! Cum am mai
fi putut da apoi ochii cu părintele?
Intrebarea rămase fără răspuns; toţi priveau în jos, scrijelind pământul cu vârful pantofului, urmăriţi de cele două peruzele scrutătoare ale fetiţei.
Oamenii nu ştiau ce să facă. Ar fi plecat ei şi ar fi lăsat ai nimănui pe cei doi nechemaţi, dar ar fi părut că dau bir cu fugiţii şi ceia  s-ar fi crezut biruitori. Si, dacă îi lăsau acolo, nu cumva ar fi luat-o de la capăt? Salvarea le veni tot de la ştrengăriţa, care furase în ochii ei tot seninul cerului de vară:
De ce nu mergeţi la părintele, ca să vadă ce este cu ei?
Toată lumea răsuflă uşurată, dar mai mult decât toţi oamenii la un loc, cei doi adventişti. Ei, ca toţi ai lor, urau de moarte pe preoţi şi nu pierdeau un prilej de a-i ponegri, dar ştiau că niciodată un preot nu ar fi pus să se ridice mâna asupra lor. Dimpotrivă, abia acum aveau garanţia că vor pleca nevătămaţi din acel sat şi redeveniră la fel de aroganţi:
-Credeţi că ne este frică de popa vostru ? Haideţi mai repede, ca să vedeţi cum se face de râs şi cum o să se milogească să-l  facem şi pe el adventist!
Oamenii se priviră lung, clătinându-şi capetele cu obidă, apoi luară pe cei doi între ei, conducându-i la părintele, urmăriţi  îndeaproape de femeile lor. Făcură drumul în linişte şi, deşi nimeni nu ar fi recunoscut, multora începuse a le încolţi gândul că, mai şti, poate or avea şi aceştia dreptate şi abia aşteptau să vadă cum va decurge confruntarea  părintelui cu cei doi.
Bietul părinte, nu prea putuse  adormi, o stare de nelinişte inexplicabilă nu îi dăduse pace deloc. Tocmai hotărâse să se ridice din pat, când năzbâtioasa bălăioară dădu buzna pe prispa casei şi începu să strige:
Părinte, săriţi, adventiştii!
Preotul răsări, zâmbind în prag:
Ce  s-a  întâmplat,  puiule drag ?  Haide,  linişteşte-te  puţin şi spune,  cuvântă
părintele mângâindu-I fruntea şi obrăjorii înflăcăraţi.
Copila respiră adânc apoi privi hotărâtă în ochii  celui care îi vorbise:
Părinte,   doi   adventişti   au   început   să   vorbească  urât  de  Biserică  şi  de
dumneavoastră şi lumea din sat îi aduce aici.
Vrednicul slujitor oftă adânc. Stia că buruienile se prind mai repede decât plantele folositoare  şi că vorbele otrăvite rodesc mai aprig decât binecuvântările.  El se temea, nu de vorbele rele şi de hulele cu care urma să lupte acum, nu se temea de diavolii ascunşi în cei doi adventişti, ci se temea de vorbele  rostite de sectanţi, oamenilor şi pe care el nu le ştia şi care ar putea rodi, distrugând suflete, mai târziu. Se jucă în cârlionţii fetiţei, rugând pe Dumnezeu, tainic, să împlinească în el ceea ce a zis odată: “Nu vă îngrijiţi ce veţi vorbi, căci  se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi;Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte între voi.” (Matei 10,19-20) Stia că de ceea ce va urma, depinde viitoarea linişte sufletească a păstoriţilor săi.
Părintele Ioan ridică privirea şi văzu cum, în linişte, oamenii pătrundeau în curtea casei, cu pălăriile în mâini. Zări între ei doi străini, care, cu feţele împietrite, priveau ostentativ la cei din jur şi apoi, cu răutate la el.
Bine-aţi venit, oameni buni, dar ce v-a adus la ora aceasta la mine?
Moş Gheorghe vorbi, ca fiind cel mai bătrân:
-   N-am venit bine, părinţele, iertaţi-ne, iată, am adus aceşti doi oameni la sfinţia voastră.
De ce, trebuie cumva găzduiţi sau ajutaţi? Ce nevoi au?
Au nevoie de liniştea  noastră,  vor  s-o ia cu ei;   ba  ne-au adus până acolo că
era să le facem ce n-am făcut niciodată, ferească Dumnezeu, să îi batem, rosti moşneagul roşind.  Noroc  cu  veveriţa  aceea  mititică  de  lângă sfinţia voastră, că ne-a trezit la timp.
Cu faţa blândă, dar cu siguranţa păstorului, care cunoaşte deplin trebuinţele turmei sale, preotul se întoarce spre cei doi şi li se adresă:
Cine  sunteţi dumneavoastră  şi de ce aţi venit  la noi? Sau, poate,  aţi  venit  la
cineva anume?
-   Am venit la voi, ca să le vorbim oamenilor     despre Dumnezeu!   
-   Eu sunt preotul satului şi am mandat de la episcopul meu şi de la autoritatea de Stat ca să le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu şi vă asigur că o fac nu doar duminica, ci de câte ori se iveşte ocazia. Deci eu le vorbesc oficial. Aveţi poate şi dumneavoastră un astfel de mandat oficial pentru această localitate?
Ce  spui,  domnule?  Dumneata  ai  un  mandat  de  la oameni,  dar noi îl avem
direct de la Dumnezeu şi în baza lui, mergem şi propoveduim acolo unde ne trimite Domnul, fără a ne teme de oameni. Nu ne poţi opri dumneata să vorbim! Noi suntem trimişi, suntem apostoli.
-   Iaca poznă! Noi ştiam că Mântuitorul a avut 12 Apostoli, pe care i-a trimis să propoveduiască şi numele lor sunt scrise în Sfânta Scriptură, deci sunt persoane oficiale, pe care nimeni nu le poate contesta. Este drept că au mai fost şi alţii, care au propoveduit fără a fi trimişi de Hristos, dar ei au fost judecaţi de sinoade, ca rătăciţi de la dreapta credinţă. Voi vă consideraţi urmaşii acelora?        
Noi învăţăm pe oameni adevărul!, răbufniră cei doi.
Care adevăr? Al vostru sau al lui Hristos?
Este acelaşi, deoarece noi îl tâlcuim din Scriptură.
Cum îl tâlcuiţi,  de vreme ce nu aveţi o pregătire teologică ? In Sfânta Scriptu-
ră sunt lucruri cu anevoie de înţeles, care necesită cunoştinţe serioase de dogmatică, istorie, arheologie, limbi clasice, precum şi asupra mentalităţilor vremii, spre a fi pricepute. Aveţi astfel de cunoştinţe?
Chinuiţi-vă să le învăţaţi voi, noi nu avem nevoie!
Cum aşa,  este bună neştiinţa?  Asta lăudaţi voi,  când ştim că  Dumnezeu ne-a
îndemnat să cercetăm Scripturile, pentru că în ele găsim viaţa veşnică? Şi, la Facerea Lumii,  când  Dumnezeu a binecuvântat omenirea ca să crească şi să se înmulţească,  nu S-a  referit  cumva  şi   la   creşterea  intelectuală  şi  la  înmulţirea  cunoştinţelor  umane?
Ia mai lasă-mă,  domnule,  cu astea,  noi  nu  avem nevoie să învăţăm,  fiindcă
nouă ne dă Duhul cum să tâlcuim.
-    Păi atunci este bine, fiindcă Hristos a spus că Duhul rămâne în Biserică şi va învăţa toate. Deci şi voi interpretaţi potrivit învăţăturii Bisericii, nu?
Nu, fiecare din noi explică aşa cum îi dă lui Duhul.
Staţi,  că nu înţeleg.   Dumneata, poţi da unui verset o anume interpretare?
Da, aşa cum îmi dă mie Duhul.
Prietenul dumitale poate da o cu totul altă interpretare?
Da, aşa cum îi dă lui Duhul.
Si dacă ar mai fi un prieten de-al dumitale, sau chiar mai mulţi,  cum ar inter-
preta acelaşi verset,  ca dumneavoastră?
Nu, ci aşa cum le dă lor Duhul.
Deci, diferit, da?
Cum le dă Duhul.
Păi,  acum,  vin şi te întreb eu pe dumneata:  asupra  unei realităţi,  pot  fi  mai
multe adevăruri absolute? Pot spune, de pildă, că în pomul acela cresc mere, deşi dumneata vezi bine că este un salcâm? Sau pot spune că acum mă sprijin de un tractor, deşi vedeţi cu toţii că acesta este doar un scaun?
Nu, sigur că nu!
Deci afirmaţiile mele ar fi neadevărate, ar fi minciuni, nu?
Desigur!
Rezultă,  atunci,  că şi  tâlcuirea  în multe feluri a aceluiaşi verset este la fel de
absurdă şi nici un om cu scaun la cap nu poate afirma că toate interpretările  sunt corecte, ci, în cel mai fericit caz, doar una din ele. Deci, concluzia se impune categoric: interpretările sunt false, neadevărate. Si dumneavoastră veniţi şi spuneţi aici cu hotărâre  că tâlcuiţi în adunările voastre aşa cum vă dă Duhul. Dacă Duhul de care vorbiţi şi cu care vă mândriţi, vă dă interpretări false, minciuni mai pe româneşte, nu cumva acel duh este de fapt  tatăl minciunii, diavolul, care vă minte şi vă ţine în rătăcire până vă va pierde de tot, aşa cum şi eu îmi ţin porcul în coteţ doar până la Crăciun, când va fi tăiat? Aud ?
Sătenii se mutară de pe un picior pe altul şi se auziră şoapte afirmative, timp în care cei doi intruşi prinseră a căpăta  culoarea hainelor ce le purtau.
Fraţilor,  îngăimă unul dintre ei, înghiţind cu greu un nod cât un pumn de copil, noi…
Nu fu lăsat să termine de preotul care interveni hotărât:
Noi nu suntem fraţi cu voi! Aţi călcat frăţia în picioare, atunci când aţi părăsit Legea.
Aţi părăsit Legea strămoşească şi tot ceea ce a avut mai bun şi sfânt Neamul acesta şi vă numiţi fraţi cu noi?  V-aţi trădat moşii şi strămoşii, care se învârt acum în mormânt auzindu-vă, batjocoriţi tot ceea ce ei au avut mai scump, credinţa strămoşească în care , prin care şi pentru care au trăit şi aţi distrus singura legătură prin care ei, sărmanii, trăiau încă  alături de voi. Cei care vă ţin în rătăcire, nu v-au explicat, în adunările  de prin casele voastre, de ce au murit senini, în lupte, atâţi înaintaşi de-ai noştri,când era mai simplui pentru ei să se retragă peste hotare şi să trăiască? Vă voi spune eu, continuă preotul, ei au avut ceva de apărat, pământul acesta; pământul acesta în care odihneau părinţii lor şi care era sfinţit prin sângele lor şi pe care ei nu îi puteau părăsi. Din sângele acelora îşi trăgeau ei toată puterea, prin sângele lor viau şi prin acel sânge am rămas noi români…  
Preotul oftă din rărunchi, cu obidă, urmărit de privirile uluite ale sătenilor. Toţi simţeau profund, de când se ştiau, aceste lucruri, dar nici prin cap nu le trecuse că ele ar putea fi exteriorizate în felul acesta şi, mai ales faptul că în ţara noastră ar fi cineva care să gândească altfel. Ei îşi iubeau strămoşii şi unul nu uita în rugăciuni să pomenească, după ultimul răposat cunoscut, tot neamul său cel adormit. Dar ce auzeau ei acum la părintele lor, le apropia culmi nebănuite şi sensuri nepătrunse: strămoşii fiecăruia din ei formau o unitate, în care se regăseau toţi, nu în familii, ci în Neam, în unicul Neam Românesc, laolaltă înaintaşi şi urmaşi, uniţi prin strânsa legătură a dragostei, în Biserică. Continuă preotul:
Avem slujbe pentru ei, în care toţi ne regăsim, cu bucurie; ei ne sunt rădăcinile şi noi nu putem uita aceasta, ne hrănim sufletele prin ei şi ei continuă să trăiască prin noi.  Voi păstraţi această legătură cu strămoşii? , fură întrebaţi cei doi.
Nu, fiindcă cine a murit este mort şi nu se poate avea nici o legătură cu el!
Sărmanii de voi, murmură preotul, sunteţi ca nişte copii care nu îşi cunosc părinţii.
Nu înţelegeţi că aceste rădăcini se întind, din neam în neam, din generaţie în generaţie, tocmai până la Adam? Cei dinainte de Hristos puteau avea comuniunea cu Adam cel de de după păcat, dar noi, care suntem în legea Harului, avem comuniunea cu acel Adam, care era liber în grădina Raiului, în directă comuniune cu Dumnezeu. Si, acel Adam cel vechi, este unit acum cu Adam cel nou, care este Hristos şi, prin el şi noi!
Cei doi hotărâră să îşi pună în aplicare planul de atac, minuţios pregătit cu cei de la adunare, care gândiseră şi posibilitatea vreunei confruntări cu preotul:
- Frumos predicaţi, domnule, spuseră ei cu o ironie nedisimulată, dar când vom avea chef de ascultat predici, vom anunţa de dinainte, ca să aveţi timp să vă şi pregătiţi, fiindcă acum ne spuneţi de fapt doar vorbe, vorbe şi iar vorbe. Goale. De fapt, noi suntem convinşi că faceţi pe preotul doar pentru că nu aveţi altă meserie şi la vârsta aceasta vă este greu să vă recalificaţi. Doar ştiţi că adevărata credinţă este a noastră şi că doar noi ne vom mântui, adică ce spunem noi, suntem mântuiţi din clipa în care ne-am botezat la adventişti.
Oamenii fremătară, privind cu aşteptare spre preotul lor;  aveau sentimentul că sunt nişte copii, puternici prin tatăl lor, care îi ocroteşte şi de lângă care nu aveau curajul să se îndepărteze.
Voi spuneţi că aveţi credinţa cea adevărată, urmă preotul şi   afirmaţi că nu se poate
mântui  decât cine face parte din gruparea voastră, am înţeles bine?
Da!  răspunseră  într-un  glas cei doi,  cu atâta vigoare,  încât  căţeluşa babei Sofiţa,
strecurată nevăzut printre picioarele sătenilor prinse a chelălăi şi ţâşni ca un glonţ pe poartă, însoţită de râsetele celor de faţă. Părintele îşi înăbuşi un zâmbet şi continuă:
-  Îmi închipui că aveţi ceva vechime, nu?   Cei doi zâmbiră larg, nepricepând ce li se pregătea:
Cum să nu, aproape două sute de ani!
Deci, de două sute de ani, cum spuneţi voi, deşi este mai puţin, oamenii se pot mântui doar dacă au credinţa voastră, altfel, nu!
Vezi  c-ai  început să pricepi? – se obrăzniciră ei.  Preotul  nu  îi  băgă în seamă  şi,
imperturbabil, îşi continuă raţionamentul:
Înseamnă că  nici  cei  care au trăit  înaintea apariţiei adventismului nu se mântuiesc,
deoarece nu au primit botezul advent, spuse el insinuant.
Cei doi, veseli nevoie mare şi foarte mândri de acest părut succes, muşcară din plin din momeala oferită cu largheţe de gazda lor, timp în care credincioşii priveau stupefiaţi la păstorul lor, nemaiştiind ce să creadă. Acesta urmă, păstrând acelaşi ton:
-  Eu una nu pricep, poate voi primi acum lămurirea, fiindcă îmi păreţi oameni luminaţi...
Cei doi îl întrerupseră, plini de falsă modestie:
Nu, nu noi, ci duhul!
Bine, bine, duhul, cum spuneţi voi, cedă preotul, dar lămuriţi-ne problema aceasta:
Dumnezeu este drept, sau este nedrept?
Cum să fie Dumnezeu nedrept, se revoltară cei doi, Dumnezeu este drept şi
dreptatea Lui este fără de margini.
Aşa ştiam şi eu, dar dacă este drept, de ce nu lasă să fie mântuiţi şi cei care au trăit
înainte de apariţia adventiştilor, ce vină au ei că nu au apucat pe Muler şi pe Whitte, poate că, dacă îi cunoşteau, se făceau şi ei adventişti, nu?
Cei doi, tăcură încurcaţi timp de câteva clipe, după care răspunseră, nesiguri:
Păi, se mîntuiesc şi cei de dinainte…dacă Dumnezeu este drept, nu?
Preotul îşi drese glasul, apoi tună:
-  Voi aţi spus-o! Dacă lumea se poate mântui fără a primi mai înainte botezul adventist, deci, dacă oamenii se pot mântui fără a fi adventişti, ce nevoie este de voi? Dacă şi voi recunoaşteţi că această credinţă ortodoxă, apărută acum două mii de ani, este credinţă Apostolică, fapt declarat chiar în revista voastră “Curierul adventist”, conduce lumea la mântuire, ce căutaţi şi ce vreţi voi? Ce aduceţi voi în plus faţă de Mântuitorul? Ce puteţi adăuga voi la ceea ce au propoveduit Apostolii?  Noi am primit creştinismul de la Sfântul Apostol Andrei, care, în Duhul  lui Hristos lui Hristos, ne-a învăţat pe noi toate cele pe care ele avem şi le credem acum. Cum aduceţi voi alte învăţături şi ce pretindeţi? Cumva, că Apostolii nu au înţeles bine învăţăturile lui Hristos  şi că ceea ce nu au înţeles ei, pricepeţi voi? Adică, Domnul nu a ştiut să aleagă şi S-a înconjurat cu incapabili, sau că Duhul Sfânt, despre care  s-a prezis Apostolilor că  va spune lor toate, nu a fost eficient şi voi umpleţi acum golurile rămase?  Voi vă credeţi, văd eu, superiori şi lui Hristos şi Apostolilor şi tuturor creştinilor. Primiţi sfatul meu şi treziţi-vă!  Aduceţi-vă aminte că a fost cineva, înainte de facerea lumii, care s-a crezut a fi deasupra lui Dumnezeu şi, din înger luminat a ajuns diavol întunecat. Pe acela îl slujiţi, el este tatăl vostru, deoarece aveţi faptele şi măndria lui, lepădaţi-vă de el cât mai aveţi timp!
Tăcu blândul păstor şi privirile lui calde se plimbară mângâioase, de la unul la altul, până se opriră întrebătoare asupra celor doi, care, într-un târziu scrâşniră:
Acum a fost ce a fost, dar mai venim noi, după care, nedând bineţe, se îndepărtară,
fără a păstra ceva din aerul trufaş cu care veniseră
Tăcerea fu întreruptă, de lângă părintele, de năzbâtiuţa blondă, care-şi plesni palmele cu veselie şi strigă, iluminând toate frunţile:
Bingoooooo!



Pr. Profesor  TURCU  LAURENŢIU