Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi.

(Luca, 16,19)

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul Hristos a venit în lume, spre mântuirea noastră. Iubirea divină L-a făcut să Se întrupeze şi, trăind ca om pe pământ, să ne arate calea spre ceruri.

Om fiind, El a primit toate cele ale omului: foamea, setea, frigul, teama; ca om, a fost văzut deseori întristându-se şi plângând, rareori însă a fost văzut râzând. Nu a plâns vreodată, cum uneori o facem noi, din ambiţie nesatisfăcută, nu a plâns de furie, ci a plâns de mila oamenilor, pe care îi vedea pierzându-se în păcate.

Nu a plâns de durerea Lui, ci a plâns de durerea oamenilor. El, Doctorul cel Mare, vedea suferinţele trupeşti şi sufleteşti ale celor al căror trup îl purta. El doar, ştia răspunsul la întrebarea pe care noi, ca şi cei dinaintea noastră, ne-o punem: -De ce şi de unde atâta suferinţă în jurul nostru?

La această întrebare, voi căuta, în puţine cuvinte, să răspund prin acest modest cuvânt de învăţătura.

Fraţi creştini!

Este oare Dumnezeu autor al răului? Boala, neputinţele, necazurile, sunt creaţii ale lui Dumnezeu? În Sfânta Scriptură scrie clar: „a văzut Dumnezeu toate câte făcuse şi erau bune foarte.” Şi, slavă Domnului, făcuse destule: universul în care trăim, pământul, marea cu „toate ce sunt într-însele”, regnul vegetal, păsările cerului, animalele pământului şi apoi pe mine, omul, ca stăpân peste toate acestea. Şi, a exclamat Dumnezeu că da, toate sunt bune foarte.

Într-adevăr, bune le făcuse! Toate cele neînsufleţite se supuneau poruncii Lui, iar vietăţile, care urmau legea necesităţii, îi înălţau osanale.

Peste toate acestea, Omul! Omul, creaţie specială a lui Dumnezeu; omul făcut după Chip şi chemat să ajungă la asemănarea cu Creatorul său. Omul, a fost creat de Mâna Atotputernicului, ca fiinţă liberă, căci dacă nu este libertate, nu este dragoste. Ştiaţi? Dragostea nu îngrădeşte vreodată libertatea celui iubit.

Omul a fost liber. Liber să asculte, liber să iubească, liber să împlinească întru toate voia Tatălui său. Omul era liber să rămână nemuritor, dar nemurirea trebuia câştigată. Cum? Prin ascultare.

Mai înainte de a face lumea văzută, Dumnezeu, prin Cuvânt, a făcut lumea nevăzută, lumea îngerilor. Îngerii, fiinţe netrupeşti, slujeau pe Dumnezeu, fiecare potrivit chemării sale. Toţi erau buni şi iubeau pe Dumnezeu, care îi adusese la viaţa şi Universul întreg răsuna de cântările lor de slavă.

Unul însă, nu şi-a folosit bine voia sa liberă; căzut în mândrie, s-a prăbuşit din slava cea cerească, trăgând după sine pe toţi cei din ceata lui, devenind cu toţii diavoli. Chipurile luminoase şi senine s-au schimonosit, cum vedem şi azi la cei care urăsc, negreala răutăţii şi a păcatului a făcut să dispară albul nevinovăţiei şi, fiinţe odioase acum, departe de pocăinţă, departe de iertarea pe care nu o voiau, de fapt, au început să caute spre creaţia lui Dumnezeu. Fiindcă nu puteau lovi direct în Dumnezeu, de a Cărui slavă nu se mai puteau apropia, au căutat să supere pe Stăpân, lovind în rodul iubirii Sale.

Vedeţi ce a făcut libertatea prost folosită, dintr-un înger? L-a făcut diavol!

Haideţi, să vedem acum, ce a făcut din om, libertatea acestuia.

Stăpâni şi liberi, oamenii trăiau în Rai. Bărbat şi femeie, pământ şi viaţă, Adam şi Eva, omul se bucura de toate darurile lui Dumnezeu. Nu se plictiseau, ci găseau fericirea în a căuta slava lui Dumnezeu (vai, cât de departe suntem noi de aşa ceva!)

Aveau tot ce le era de folos şi viaţa lor era o bucurie continuă.

Durere? Foame? Sete? Teamă? Frig? Ce erau acestea, ei nu le cunoşteau! Plini de har şi în Adevăr, necunoscând ura, vicleşugul, răutatea, trăiau în iubire, primind din belşug iubire şi radiind iubire…

Nu ştiau însă că diavolul pândea. Nu ştiau că, invidios pe fericirea lor, el dorea să-i piardă. Nu ştiau că, prin ei, diavolul dorea să lovească în Dumnezeu. Nu a ştiut Eva, când a fost îmbiată cu mărul că diavolul, îndemnându-o să fie la fel ca Dumnezeu, o îndemna, de fapt, să fie la fel ca el. Nu ştia că, atunci când acela o îndemna la suire, o îndemna, de fapt, la pogorâre, provocându-i cădere…Nu să fie la fel ca Dumnezeu, ci să fie slugă diavolului…

Cei doi au căzut sau, mai bine zis, au acceptat să cadă.

Puteau respinge ispita! Ce le trebuia să fie la fel ca Dumnezeu? Starea lor nu îi mulţumea? Au vrut să aibă prea mult şi au pierdut totul. Măcar dacă s-ar fi pocăit, dar în loc de aceasta, ei se justificau, se îndreptăţeau: nu erau vinovaţi, ci femeia, şarpele purtau vina, dar vinovatul cel mare era declarat, indirect, Dumnezeu. Dumnezeu, vinovat, că au mâncat ei!!!

Înţelegeţi, iubiţi credincioşi, că în condiţiile acestea, nu mai puteau rămâne acolo, pentru că răul, care era acum asupra lor, care lucra în ei, nu era potrivit cu sfinţenia Raiului. Nu Dumnezeu îi gonea de fapt, ci starea lor de vinovăţie.

Şi au plecat…au cunoscut ce înseamnă depărtarea de Dumnezeu. Au făcut cunoştinţă cu frigul, au aflat ce înseamnă duşmănia naturii, care nu recunoştea în ei pe cei care puseseră nume la toate vieţuitoarele; durerea a prins a face parte din viaţa lor, chiar şi la naşterea copiilor. Simţeau acum din plin căderea, dar, în grozăvia ei, oamenii nu aveau putere să se readucă de unde căzuseră.

Plata păcatului este moartea, cu toate cele ce conduc la ea şi, toţi cei care mureau, atunci, cădeau în iad. Cei răi, fără speranţă. Cei drepţi, în aşteptare: Răscumpărătorul promis trebuia să vină. Acela va scula, pe cei care doresc ridicarea, şi simt că nu o pot face singuri.

Şi, o, ce veste minunată, S-a născut Mesia! Venit, ca om, pe pământ, rămas însă şi Dumnezeu desăvârşit, a cercetat zidirea Sa. Ce a găsit? Ce vedem astăzi şi noi. Mizerie omenească, ură, răutate, dorire de îmbogăţire, minciună şi boală, sete de răzbunare, mândrie, crimă şi multe, multe boli.

De aceea, la chemarea iubirii Lui, alergau toţi cei bolnavi sufleteşte şi trupeşte; de aceea, toţi veneau întâi să-l asculte şi apoi să se vindece de bolile lor. Se vindecau de boli provocate de păcate şi patimi, urmând apoi îndemnul: „De acum, să nu mai greşeşti!” Se vindecau şi cei stăpâniţi de duhuri necurate, înţelegând astfel şi ei, şi alţii, că boala, suferinţa, sunt aduse şi de duhurile cele rele. Este uşor de înţeles acum, că cine vrea să fugă de boală şi neputinţă, trebuie să fugă de păcate şi de cel ce îndeamnă la acestea, anume diavolul.

Aţi auzit, în Evanghelie, că Iisus se adresa întâi ucenicilor şi apoi mulţimii şi toţi se atingeau de El, vindecându-se.

Înţelegeţi ce înseamnă aceasta? Că Iisus se adresează întâi urmaşilor Apostolilor şi ucenicilor săi, adică membrilor clerului, celor care au puterea de a învăţa, de a sfinţi şi conduce oamenii spre mântuire, apoi credincioşilor mireni, din mulţime, care trebuie să fie în ascultare faţă de clerici, adică de episcopi, preoţi şi diaconi.

Spune mai apoi, Sfântul Evanghelist, că toţi se atingeau de El şi se vindecau. Şi noi avem această posibilitate, deoarece Hristos a promis că va rămâne cu noi, chiar dacă Se va înălţa la cer; nu a plecat, ci a rămas în Biserica, ce este casa Lui, în care, prin mijloace diverse, ni se împărtăşeşte El, sau harul, puterea Lui: prin Sfintele Taine, prin post şi rugăciune şi, mai ales, prin ascultare. Prin Biserică, putem obţine mântuire. Spun, putem, adică avem această posibilitate, deoarece prin moartea Sa, Hristos a biruit stăpânirea morţii şi ne-a deschis calea către ceruri. Atenţie, ne-a deschis calea, nu ne-a luat de mână spre a ne târî pe ea; cea care ne poate duce pe această cale este doar voinţa noastră şi dorinţa sinceră de a ne mântui, la care se adaugă şi Harul lui Dumnezeu.

Insist asupra acestui fapt: nu aflăm mântuire, nu găsim pe Dumnezeu în afară de Biserică; nu găsim pe Dumnezeu în case diverse, unde conduc epitropi, nu se află Dumnezeu la secte, nu este Dumnezeu în Yoga; nu are ce căuta Dumnezeu acolo unde nu este Episcopul sau ascultarea de el, căci iată ce spune un scriitor bisericesc, pe nume Tertulian: „Unde este episcopul, acolo este şi Biserica”. Spun eu: doar acolo!

Aşa deci, iubiţi credincioşi, să ne facem pe noi, cum spune Apostolul, mădulare vii, preoţie împărătească şi să ne slujim de mijloacele sfinţitoare pe care ni le pune la dispoziţie Biserica.

Iată, astăzi este odovania Bobotezei, adică încheierea praznicului Bobotezei. Am dus cu toţii, Agheazma Mare la casele noastre şi, până astăzi, am putut consuma din ea, pe nemâncate, înainte de anafură, în fiecare dimineaţă. Am primit-o cu credinţa verificată că în ea lucrează Duhul Sfânt, deoarece nu se strică, oricât timp am păstra-o. Ştim, că păstrându-o cu credinţă în casele noastre, avem lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt în casele şi familiile noastre.

Dar, nu trebuie să ne mărginim la atât. Suntem datori noi, cei care ne numim creştini, ca, la lucrarea lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh asupra noastră, să adăugăm eforturi personale;

să căutăm a ne apropia de Dumnezeu prin supunere, lăsându-ne pătrunşi de Harul Său;

să căutăm a ne apropia de Dumnezeu prin aproapele, pe care să-l iubim şi să-l ajutăm, din toate puterile noastre;

să căutăm a ne apropia de Dumnezeu, după putere, prin noi înşine, prin credinţă şi prin fapte bune.

Şi, mai ales, să fim aproape de Dumnezeu, rămânând în Biserica Sa, pe care a câştigat-o prin Scump Sângele Său şi în care putem dobândi mântuirea,

AMIN!